Poezie si heroina - Cronica de Film

Acestea sunt cele doua ingrediente pe care ni le ofera din plin filmul din 2006 al regizorului australian Neil Armfield, Candy, inspirat dupa un roman intitulat Candy: A Novel of Love and Addiction care marcheaza debutul literar al unui tanar autor (tot australian) pe nume Luke Davies. Titlul sau ar putea sa para descurajant sau in orice caz prea putin promitator (pe ecranele cinematografelor romanesti s-a perindat timp de vreo luna-doua sub numele plat si lipsit de inspiratie "Iubire si dependenta"), dar asta numai pana ce imaginile incep sa se desfasoare si dialogurile sau mai degraba monologurile personajelor sa se faca auzite, caci de fapt numele personajului principal nici nu putea fi mai bine ales.


Subiectul care nu este atu-ul si motivul principal pentru care ar trebui sa vedeti filmul pe scurt: doi tineri, Dan (interpretat de Heath Ledger, cunoscut din Brokeback Mountain, The Brothers Grimm, Casanova, Monster's Ball, 10 Things I Hate About You) si Candy, in rolul careia o reintalnim pe tanara actrita australiana Abbie Cornish (Somersault, A Good Year), el poet renegat de catre critici si cercurile literare, ea pictorita aspiranta, se indragostesc, incep sa prizeze heroina la inceput in joaca si cu credinta ingenua ca nimic nu le poate face rau, ajung fara sa isi dea seama dependenti, si, dupa cateva intamplari mai mult sau mai putin dramatice carora nu le pot percepe adevaratul tragism deoarece se petrec in afara experientei lor launtrice ("eram doar noi si lumea de afara", spune Dan) totul se termina intre ei (sau poate) insa nu asa cum ne-au obisnuit peliculele cu junkies, nu moare nici unul dintre ei, ci totul se sfarseste firesc si natural asa cum de altfel se petrece totul in acest film. Ajung astfel la adevaratul miez al acestui film, la ceea ce il face special. Naturaletea in primul rand, jocul actoricesc al celor doi debordeaza de asa ceva, replicile se deruleaza atat de firesc incat parca nici nu ar exista un scenariu dinainte stabilit si ca mai degraba personajele isi traiesc pe moment povestea asa cum ii este acesteia dat sa fie.


Desi nu iubirea dintre cei doi este subliniata in film ci relatia lor in trei faze cu heroina (atractie-dependenta-renuntare), printre randuri am citit una dintre cele mai frumoase romance-uri postadolescentine din literatura/filmele aparute recent. Drogurile nu schimba decat modul de exprimare al sentimentelor celor doi, nu si sentimentele in sine. Iubirea este traita exact ca un "take it as it comes", fara bariere etice sau sociale (memorabila este scena in care Candy intra in masina in care o asteptase Dan in timp ce ea se prostituase pentru a face rost de banii de heroina si cei doi se privesc cu multa intelegere si fara resentimente, convinsi ca si-au mai cumparat o portie de fericire, o portie din ceea ce ii face sa se iubeasca, pentru care nici un sacrificiu nu e cu adevarat un sacrificiu). Ca sa inchei capitolul naturalete, finalul este superb din acest punct de vedere: nimic nu este fortat, tragic, teatral sau socant, multi ar spune poate ca filmul nici nu are un final. Intr-adevar, sunt doar cateva replici si mai ales priviri care inchid ca intr-un glob intreaga poveste.


Filmul este extrem de poetic si intens. Structurat dupa sablonul Divinei Comedii, in trei parti: Paradis, Pamant (aici in loc de Purgatoriu, si totusi cu aceeasi semnificatie) si Infern, fiecare etapa din povestea celor doi are farmecul sau. "Prima data cand am intalnit-o pe Candy, acelea au fost zilele de beatitudine in care totul se revarsa, pasarile umpleau cerul si o coplesitoare bunatate plutea in noi" (Dan). Acesta este, bineinteles, Paradisul. More is never enough laitmotivul sau. Totul este inundat de inocenta. Un paradis ca o roata ce se invarte pana ce perceptiile vizuale ti se schimba complet si sfarsesc prin a nu mai reprezenta nimic. "Aici este secretul cel mai ascuns pe care nimeni nu-l cunoaste, radacina radacinilor si abisul abisurilor unui copac care isi spune Viata", isi continua Dan povestea. Capitolul doi are mai putine cuvinte si mai multe priviri, iubirea devine mai mult simpatie pentru situatia celuilalt (este perioada in care incearca sa se desparta de heroina, fara succes). Hell-ul este cel mai impresionant capitol al trilogiei, Candy este mai agresiva si disperata in incercarea de a se apara de iubirea lui Dan, culminand prin a face un rezumat al vietii lor impreuna scris cu rujul apoi cu vopsea rosie pe peretii casei lor si care incepe cam asa: "Au fost odata ca niciodata Candy si Dan. Totul fusese foarte fierbinte in acel an, ceara se topea prin copaci, mii de pasari ii impodobeau parul, totul era de aur. Supravietuiam cu lumina soarelui si cu batoane de ciocolata". Portretul facut lui Dan capteaza intreaga agresivitate si razvratire a vointei prinsa in capcana: "Ultimele zile in care soarele a luminat ne-au izbit ca un soc. A intrat in viata mea repede, a luat foc in noroiul fericirii noastreintregul pamant s-a cutremuratnu voi mai dormi niciodata", fireste, incoerente, fragmentate sentimente si iarasi pline de cat firesc se poate sugera printr-o imagine. Scena respectiva este poate cea mai intensa din film. O alta secventa intensa este cea in care Candy priveste mierea scurgandu-se de pe masa lent pe covor, descriind cerculete, spirale cu o expresie pierduta si totusi mirata, curgerea calma a mierii fiind un fel de metafora a imaginii personajului feminin principal.


Finalul propriu-zis este precedat de marturisirea lui Dan: "Si atat a fost. Totul a fost imprastiat in vant. Si eueu doarLumea era din ce in ce mai plina de ganduri noi. Dar eu nu puteam gandi. Nu puteam respira. O asteptam pe ea sa se intoarca pentru ca ea era totul. Era totulpentru mine". Ea intr-adevar se intoarce, dar ce se intamplapoate ar trebui sa va las sa vedeti singuri. Pe langa aceste calitati pe care le-am amintit mai sus, "Candy" mai este si foarte realist, da, oarecum paradoxal, poetic si realist, la premiera sa din Australia persoanele mai sensibile au parasit sala, anumite scene fiind prea "tari" pentru simtul lor comun. Unii critici au infierat de pilda scena in care bebelusul nascut mort pare ca adoarme impacat leganat de bratele mamei salesi probabil ca ar mai fi cateva. Contrastul este insa foarte atragator si isi atinge scopul.


Filmul ar mai merita vazut si pentru prestatia impresionanta a lui Geoffrey Rush (Piratii din Caraibe, Munich, The Life and Death of Peter Sellers, Frida, Marchizul de Sade) aici in rolul unui homosexual dependent de heroina, mentor si casa de imprumut financiar pentru cei doi indragostiti, la randul sau indragostit se pare in secret de Dan. Jocul actoricesc al celor doi din rolul personajelor principale mi se pare cu adevarat lipsit de defecte si cumva dincolo de o simpla apreciere in cuvinte; regizorul face un lucru bun concentrandu-se asupra reactiilor acestora si ignorand pe cat posibil alte personaje, filmul castiga astfel mult in intensitate iar portretele lor sunt remarcabil de bine conturate. Coloana sonora este la randul sau foarte bine aleasa, melodiile sunt "tematice" (avem o melodie ce se numeste Sweet Mary-Jane), filmul este incheiat de aceeasi piesa din deschidere, care face ca totul sa se inchida intr-un cerc complet. Atmosfera, luminile, sunetele de fundal, decorul sunt foarte firesti si participa la povestea propriu-zisa.

Daca "Requiem for a Dream" v-a impresionat la vremea lui, cu siguranta o sa va placa si "Candy".

Cristina