Ziua a doua este cea in care aproape toate trupele pe care imi propusesm sa le vad pe parcursul festivalului, sunt adunate la un loc, pe o singura scena si canta una dupa alta. Cu hainele inca ude de noaptea trecuta, ma postez in primul rand la Alternstage un pic dupa pranz. Astept Babyshambles si The Verve care vor inchide seara.
Asteptarea, desi de aproape 10 ore, va include si niste Kate Nash , Hot Chip, Stereophonics . Il vad pe Gavin Degraw pe care il recunosc doar dupa ce incheie cu "In Love with a Girl". Mi se pare ca aminteste de Rob Thomas pe vremea cand se saturase de Matchbox 20 (noroc ca si-a revenit) desi as fi preferat sa imi aminteasca de Paulo Nutini. Publicul il adora totusi, Gavin simte si coboara de pe scena, prestatia e calda, dar stearsa. Numai potrivita inainte de Hot Chip.
Hot Chip urca urmatorii pe scena si multimea se invioreaza. Spatiul din fata scenei se transforma intr-un ring de dans deasupra caruia aproape poti vedea mirror ball-uri invartindu-se. Sunt spectaculosi, au beat dar si momente de poezie. Vizual, sunt amuzanti. Afiseaza un aer de geeks, anti Stars , un penibil asumat, dar suficient de discret incat sa te intrebi daca e pe bune sau nu.
Alexis Taylor se misca pe spatii mici, nu zambeste, nu vorbeste, nu priveste publicul, poarta pantaloni visinii de fas (Nike si nu Sergio Tachini, cum ar fi fost si mai cool), o geaca alba really 80s, niste ochelari de profesor de algebra din anii 80 iar pe chitara are inscriptionata o silueta de femeie goala.
Chitaristul are panataloni cu pense si sacou negru peste tricou mulat asa ca te gandesti imediat la trupa Albatros, iar un percutionist are o mustata Dukadam-iana. Zambesti involuntar, ii privesti cu placere si iti dai seama ca te misti pe beat destul de rapid si de ceva vreme fara sa iti fi dat seama. Ei zic ca sunt minimalisti, eu zic ca sunt eclectici si accept ca ma dau in vant dupa electropop-ul lor. Publicul se bucura de "One Pure Thought" si explodeaza pe "Ready for The Dance Floor". Dansez, ziua in amiaza mare, pe o platforma de beton, in geaca si tenesi uzi, dar simt miros de mare.
Kate Nash aduce pe scena o pianina imbracata in catifea rosie, un accent britanic si o fragilitate un pic nenaturala. Zambeste, se fastaceste, isi trage fusta in Jos cand face reverente si din cand in cand cu o modestie controlata se adreseaza publicului. Din pacate fragilitatea ei se reflecta si asupra vocii. Sunt sigura ca suna impecabil intr-un club, fie si intr-o sala, dar descopar ca pe o arena nu. Nu are forta de care o crezi in stare cand o asculti pe CD. Are o prestatie corecta, putin spectaculoasa, publicul o simpatizeaza, ne multumeste si pleaca. Nu ma asteptam eu chiar la Anouk , dar ma rog.
Dupa Kate Nash urmeaza Madsen, o trupa germana de punk cu care evident nu rezonez, cu atat mai mult cu cat sunt ocupata sa ma feresc de miscarile de trupe, pogo si crow-surfing care izbucnesc. Numar piesele, minutele, imbrancelile si complet zen, dar cu genunchii zgariati de gardul din fata, sunt pregatita de Stereophonics .
Kelly Jones si baietii urca pe scena, iar mie imi trebuie cam 10 minute pana cand imi pot lua ochii de la el. Pierd inceputul muzical fascinata de look si atitudine, il sorb din priviri si imi reamintesc de ce Stereophonics chiar sunt una din trupele mele preferate of all times. Publicul stie versurile si canta "Have a Nice Day" si apoi "Maybe Tomorrow", pe care Jones o canta singur, acustic si pe care poate v-o amintiti de pe soundtrack-ul filmului "Crash". Incheie cu Dakota si cu mii de oameni cantand "you made me feel like the oaneeeee". Eu sunt subiectiva, pentru ca imi plac. Asa ca mergeti sa ii vedeti in iulie.
Dupa Stereophonics ne pregatim de Chris Cornell, conform Stage Times-ului official, ud si colorat cu un marker roz. Vedem insa cum pe scena coboara o panza enorma pe care scrie "Manic Street Prechears". Urlam de fericire si consultam inca o data programul. Nope, MSP trebuiau sa cante maine nu acum. Aflam ca Cornell s-a retras din festival in ultimul moment ca sa intre in studio. Asa ca ne bucuram de o semi surpriza si cantam, alaturi de deja zeci de mii de oamenii, "Autumn Song, "Your Love Alone is Not Enough", ba chiar si un cover dupa Umbrella a Rhianei (oare al catelea e asta ?).
Oricat de mult imi plac Stereophonics , MSP par din alta liga. Zeci de ani de muzica, depresii, dependente si o disparitie misterioasa a unui membru al trupei le dau o alta aura. Bradfield are o tristete care il face interesant pentru domnisoare ca mine, si de fapt pentru o arena intreaga, The Manics fiind cel mai aplaudat act din ziua respectiva.
In timpul asta Nightwish , The Offspring si Metallica scriau pagini din istoria festivalului la scena centrala.
La Alternastage, urmau Babyshambles . Il asteptam curioasa pe Pete Doherty, fostul Libertine, cel care i-a sucit mintile lui Kate Moss, a parasit-o apoi pentru prietena ei Irina Lazareanu, a invatat-o pe Amy Winehouse sa prizeze vodka si era cat pe ce sa nu mai intre in festival pentru ca a fost arestat la inceputul anului. Deloc surprinzator, Babyshambles nu au aparut pe scena la ora stabilita, desi pana atunci programul se respectase la minut la fiecare din cele trei scene. Nu a aparut nici peste 15 minute, nici peste o ora, scena s-a golit de instrumentele celor de la Manics si a ramas goala spre nedumerirea tutoror si aproape spre panica unui tanar de langa noi care isi scrisese cu marker-ul pe antebratul agitatat in aer "Pete, I want your hat!".
Am fost informati ca sunt blocati in traffic (!!!) desi trupele veneau cu orele inainte pentru probe, interviuri, semnari de discuri si ca nu vor canta, ca nu se stie daca vor canta maine si ca in timpul asta putem urmari Portugalia-Turcia pe ecranele imense de langa scena. Yey!
Babyshambles au aparut cam 5 ore mai tarziu dupa ce oragnizatorii au trimis sms tutor cumparatorilor de bilete care isi dadusera numarul de telefon si au anuntat ca Babyshables urca pe scena la 2.15 dimineata in loc de 9.30 seara. I-am vazut, dezamagindu-ne a doua oara. Melodiile sunau ca la repetitii, aveai senzatia ca se hotarasc pe loc, Doherty era plictist iar restul trupei pareau ca il tolereaza usor jenati. Publicul s-a animat un pic la "Delivery" dar au asteptat degeaba "You Talk" pentru ca Doherty a parasit scena repede, fara hit de incheiere, fara bis, fara la revedere. Dezamagire. Acum parca imi parea rau ca nu am fost la Offspring si Metallica . (nota redactiei: sa-ti fie rusine !!! :)) )
Ziua de sambata s-a incheiat pentru mine cu The Verve , cel de-al doilea performance din festival ( Roisin Murphy fiind primul) care m-a lasat fara cuvinte. "Bitter Sweet Simphony" se gaseste inevitabil in orice playlist din jurul meu, mai fredonasem de cateva ori "The Drugs Don't Work", dar cam aici se oprise contactul meu cu The Verve pana atunci.
Richard Aschcroft si restul trupei au fost senzationali. Au cantat o ora si jumatate impecabil cu un set perfect, lasandu-ti impersia ca tocmai ai vazut head linerii festivalului. Scena, lumini si atmosfera perfecte, un Aschroft androgin, cu geaca de piele mulata, ochelari de soare purtati in miez de noapte si o permanenta tigara in coltul gurii. L-am privit fascinata gandindu-ma ca daca Keith Richards ar fi avut acum 30 de ani, probabil asa ar fi aratat pe scena. In jurul scenei, peste zeci de mii de oameni s-a lasat o ceata densa, amplificata de proiectoare dar prilej pentru Ashcroft si ai lui sa para si mai nepamanteni. Highly recommended.
Iulia Nistor pentru bestmusic.ro
Dacă vreți să vă înscrieți la newsletterul METALHEAD și să aflați primii ce trupe mari vin în România, dați un click aici: METALHEAD Newsletter
Intra si pe Canalul de Whatsapp METALHEAD si afla prima oara cine canta in Romania!
Ne gasesti si pe Instagram
