In anul 1979, AC/DC, o trupa care isi facuse deja un nume solid pe scena rock, avea sa atinga un nivel muzical superior prin lansarea albumului Highway to hell.
Un moment cheie l-a constituit intalnirea australienilor cu producatorul Robert John “Mutt” Lange, dupa ce Eddie Kramer a fost inlaturat de la carma noului proiect. Lange a contribuit decisiv la noul sound Ac/Dc, aducandu-i lustru si o claritate sporita si punand mare accent pe vocea lui Scott si pe refrenele cantate in cor de fratii Young. De asemenea, prin ridicarea volumului sunetelor “medii” si tobele lui Phil Rudd au cunoscut o imbunatatire.
De altfel, in anii urmatori Lange isi va demonstra talentul deosebit de a ochi trupe carora sa le faca accesibil succesul comercial – Foreigner(4), Def Leppard (Pyromania si Hysteria), Bryan Adams (Waking up the neighbours). Dar, totul a inceput cu Highway to hell si a continuat, cu rezultate devastatoare, cu Back in Black.
Albumul debuteaza cu un imn hard rock considerat si astazi de multi dintre fanii infocati ca fiind cantecul-simbol Ac/Dc. Highway to hell este intr-adevar o piatra de hotar a genului. Urmand structura tipica a unei compozitii a fratilor Young, cu riffuri intrerupte de pauzele - trademark al trupei – in care acordul este lasat sa respire – cantecul este dus la apogeu de celebrul percutant refren.
Aportul lui Bon Scott este hotarator. Intonatia vocala intensa, inflacarata, dar si versurile inspirate scrise de Bon, impresioneaza. De altfel, ca o opinie personala, il consider pe regretatul mare vocalist ca fiind unul dintre cei mai subestimati textieri din muzica rock. Un lucru scuzabil fanilor de ocazie care nu trec dincolo de forta devastatoare a zecilor de riffuri istorice Ac/Dc pentru a da atentie versurilor, dar de neiertat celor cu adevarati implicati in fenomen care nu au apreciat cu adevarat umorul inteligent si subtil al lui Scott.
Discul curge in mod firesc cu o compozitie ca Girls got rhythm, care e in stare sa ridice de pe scaun si cel mai lenes fan. Energie maxima, refren scurt, direct, ca un pumn de boxer incordat care loveste nemilos sacul de antrenament.
Walk all over you, cu ruperi de ritm inspirate si “diabolic” puse la lucru de fratii Young, face parte din acea categorie larga de piese Ac/Dc care, desi nu sunt considerate hit-uri, ar fi putut deveni usor unele. Este si cazul Love hungry man, cantecul numarul 9 al discului. Dar asta nu vine sa arate decat standardul componistic ridicat al trupei.
Touch too much, duce melodicitatea generala a albumului, pe cea mai inalta treapta. Desi editat ca single, cantecul merita cu mult mai multa atentie si apreciere in catalogul trupei decat i s-a acordat de-a lungul vremii. Refrenul vine sa arate de ce la sefia productiei a stat “Mutt” Lange. Corul de voci suna plin, slefuit, clar. O performanta vocala de exceptie a lui Bon si, din nou, texte inspirate.
“She had the face of an angel
Smiling with sin
The body of Venus with arms”.
Beating around the bush este electrizanta. Un riff naucitor ce aduce aminte usor de compozitia Oh well a celor de la Fleetwood Mac, poate forma o idee clara a ce se poate intampla daca bagi un cui intr-o priza si te tii bine de el.
Shot down in flames ramane si astazi un clasic al repertoriului live al trupei si aduce in prim plan o alta performanta de exceptie a lui Bon Scott.
Get it hot si If you want blood (You`ve got it) predau in continuare o lectie de rock`n`roll clasic, care este completata perfect de Night prowler, cantec similar compozitiei Midnight rambler a celor de la Rolling Stones.
Povestea ultimei piese de pe acest fenomenal album este una interesanta. Astfel, din pacate, Night prowler a fost asociata cu criminalul in serie Richard Ramirez, fan declarat al cantecului si al trupei, in general. Conform politiei din LA, in cazul uneia din crimele facute de Ramirez, acesta a purtat si lasat in urma la locul faptei un tricou Ac/Dc. Acest fapt a adus o publicitate foarte negativa trupei, iar in Los Angeles s-a facut o campanie energica impotriva publicarii albumelor trupei.
Cum era si firesc insa, ca si in alte cazuri celebre in care s-a ajuns chiar si in sala de judecata – Judas Priest (Better by you, better than me) sau Ozzy Osbourne (Suicide solution) - trupa nu a avut nici o vina.
Highway to hell a fost la acea vreme cel mai de succes disc Ac/Dc. Din pacate, la mai putin de un an de la lansarea albumului, Bon Scott avea sa fie gasit mort in masina unui prieten, dupa o noapte de betie violenta in cartierul londonez Camden.
In felul acesta, Highway to hell a devenit faimosul cantec de lebada al unuia dintre cei mai mari vocalisti din istoria rock-ului. Un album fara cusur, cu zece compozitii de o energie bruta dar si melodioasa, in acelasi timp, o piatra de temelie pentru generatiile hard rock ce au urmat.
*Cronica este un modest omagiu adus mostenirii muzicale lasate de Bon Scott.
Dacă vreți să vă înscrieți la newsletterul METALHEAD și să aflați primii ce trupe mari vin în România, dați un click aici: METALHEAD Newsletter
Intra si pe Canalul de Whatsapp METALHEAD si afla prima oara cine canta in Romania!
Ne gasesti si pe Instagram
