Anthrax, o trupă cu adevărat unică!
Postat la: 22 Iunie 2010
Se întâmpla ca prin clasa a - 9 - , un coleg de liceu sa îmi dea o sacoşă în care se afla colecţia sa de cd-uri rock/metal.
Multe nume pe grele pe acolo: Sepultura, Napalm Death, Death, Obituary, Atheist, Nocturnus, greii din heavy metal, greii thrashului de la americani până la nemţi si brazilieni, etc. Bucuros, nevoie mare, apuc vreo 5 cd-uri ( daca vă mai aduceţi aminte de cd-urile bulgăreşti sau ruseşti cu trupe metal şi care cuprindeau discografia, clipuri şi informaţii despre trupa respectivă pâna la momentul editării cd-urilor) şi încep să savurez.
Primii au fost Napalm Death. Un huruit gros răzbătea de pe “Scum”, urletul infernal al lui Lee Dorian îmi paraliza urechile. Nu am rezistat prea mult atunci, recunosc. Acum sunt fan Napalm Death. Dar poate atunci, creierul meu nu era pregătit pentru o asemena violenţă. Am scos cd-ul şi pentru câteva minute am căutat ceva, hai să zicem mai “lejer”. Nu cunoşteam trupele în cauză, deci mă luam după poze. Numai duri în fotografii, supăraţi, furioşi. La un moment dat însă dau peste un cd cu 5 inşi pe coperta improvizată. Nimic nou la prima vedere: plete lungi, unul dintre ei avea un cioc imens, dar parcă nu arătau ca cei de dinainte. Doi dintre ei purtau şepci cu cozorocul drept precum rapperi ( John Belladona şi Scott Ian), altul avea un tricou de hockey pe el ( Dan Spitz), iar altul purta nişte pantaloni sport ( Frank Bello). M-am uitat unpic ciudat şi apoi am văzut numele trupei scris cu litere mari, de tipar: ANTHRAX! Chiar suna interesant. Ştiam de virus, evident şi mă şi amuza titulatura.
Am scos cd-ul şi l-am introdus în combină. Nebunie! Începea “Fistful Of Metal”, primul lor album lansat în 1984, cu Neil Turbin la voce şi Danny Lilker ( Nuclear Assault, Brutal Truth, Exit – 13, etc.) la bass. Un thrash metal care suna foarte heavy, rapid, plin de riffuri ameţitoare şi o baterie remarcabilă ( Charlie Benante). Pe loc m-a resuscitat. Îmi plăcea la nebunie ce îmi ajungea la urechi:
“Got my foot pinned in the floor/ You can feel the engine roar/ Got thunder in my hands/ I’m metal thrashing mad!/
Zile în şir am investigat acel cd, l-am întors pe toate părţile, l-am ascultat într-una. Aveam deja o trupă favorită! Albume ca “Spreading The Disease”, “Among The Living” ( pe care îl şi deţin în original), “State Of Euphoria” sau “Persistence Of Time” îmi rulau în creier şi în suflet. O secţie ritmică beton, tehnică, dar şi catchy în acelaşi timp, o atmosferă electrizantă şi versurile inspirate din scrierile lui Stephen King ( unul dintre autorii mei preferaţi) sau din benzi desenate care erau diferite faţă de mesajele pe care le transmiteau alte trupe de thrash metal la vremea respectivă.
Poate că şi asta mi-a plăcut cel mai mult la ei: atitudinea rebelă, fără convenţii şi canoane ( deşi au impus canoane în thrash), stilul original in toate aspectele: vestimentaţie, look, apariţii scenice, etc.
Tot ei au pus bazele sub-genurilor nu-metal şi rapcore prin colaborarea cu Public Enemy la piesa “Bring the Noise”, probabil cel mai bun featuring dintre o legendă hip-hop şi una metal.
Apoi i-am descoperit pe Anthrax într-o nouă ipostază: cu un alt solist ( John Bush) şi fără Dan Spitz. Nebunia thrashului optzecist fusese înlocuită cu un groove metal pe alocuri grungy, dar foarte heavy. O perioadă nefastă cum consideră unii, dar care pe mine mă încânta pentru că apreciez formaţiile care ştiu să fie diferite, dar întotdeauna aceleaşi.
Şi iată-ne în 2010. Joey Belladona s-a întors înapoi în formaţie, iar locul lui Dan Spitz a fost luat de Rob Caggiano. Sincer, nu m-aş fi aşteptat niciodată să primesc vestea cum că Anthrax, prima mea trupă de thrash metal ascultată şi preferată să concerteze în România. Dar iată că nu vin singuri şi împreună cu ceilalţi 3 “Big”, ştiţi voi care, vor rupe scena în două mai mult ca sigur!
Sunt nerăbdător să îmi văd la lucru trupa favorită şi să îmi porţia de moshpit pe, evident, acordurile imnului “Caught In A Mosh”.
Bring The Noiiiiiiiisssssseeeeeeee!!!!
|
Drumex
|
