Masacrul din Winnenden: cauza si efect

Miercuri, 11 martie, adolescentul de 17 ani, Tim Kretschmer, s-a dus la scoala cu un pistol si 200 de gloante. A omorat 15 oameni. 11 dintre victime erau elevi ai scolii.

Cu o zi inainte, a lasat un mesaj pe internet: M-am saturat de aceasta viata oribila. Nimeni nu stie de ce sunt capabil. Maine ma voi duce la scoala pentru a le aduce infernul in viata celor de acolo. Probabil ca voi pieri si eu in acelasi timp.

Dupa eveniment, au urmat desigur, incercarile de a-i explica gestul, tentative furnizate de specialistii explicatiilor - sociologi, psihologi si chiar politicieni. Care par a avea, toate, un singur scop: acela de a ne face sa ne simtim mai bine: "stati linistiti, ceea ce a determinat o asemenea fapta a fost un dezechilibru emotional, social sau psihic; noi, oamenii normali, suntem protejati". Ca sa ne simtitm si mai linistiti, explicatiile ofera si solutii: un psiholog in scoala ar rezolva problemele, sau poate o campanie impotriva jocurilor violente pe calculator sau, eventual, niste legi inasprite privind regimul armelor si munitiilor.

Toate acestea pierd, insa, fondul problemei. Specialistii explicatiilor si furnizorii de solutii fac confuzia intre cauza si efect. Mai exact, trateaza cauza - instinctul criminal al tanarului Tim K. - drept efect al mediului social sau al problemelor psihice. Or, Tim nu a iesit cu arma incarcata pe strada plus 200 de gloante pentru ca se juca Counter Strike. Dimpotriva, se juca C.S. pentru ca simtea in el, adanc, nevoia de a ucide. Dezechilibrele, problemele emotionale nu pot fi considerate cauze pentru astfel de acte. Intotdeauna un dezechilibru sau o problema emotionala are propria cauza, nu apare din senin.

Cu alte cuvinte, nu putem accepta doar explicatia ca era bolnav mental. Ce i s-a intamplat lui Tim K. se poate intampla fiecaruia dintre noi. Orice om a avut tendinte violente tinand in mana un obiect ca pe o potentiala arma - impotriva unui alt om, a unui animal sau impotriva propriului copil. Marea majoritate a oamenilor "civilizati" si sanatosi mental, membri respectabili ai comunitatii in care traiesc, politicosi cu vecinii si indatoritori cu semenii, se relaxeaza privind filme violente, citind romane de razboi, urmarind emisiuni despre catastrofe naturale sau umane. Cu totii simpatizeaza cu violenta si cu crima, in forme mai brutale sau mai "civilizate", in functie de nivelul de "educatie".

Tim K. ne-a pus in fapta visele si tendintele inconstiente. El a facut-o efectiv; noi, privindu-l, suntem oripilati, ingroziti, ne intrebam cum e posibil asa ceva in secolul XXI, in Germania, tara care a inventat, practic, cultura moderna. Citim, insa, cu aviditate orice noua stire care mai da detalii despre acest caz. Si astfel, empatizand fara voie cu adolescentul criminal, sorbind fiecare detaliu si ascunzandu-ne in spatele curiozitatii, ne luam portia de violenta si reusim sa fim in continuare cetateni si functionari respectabili.

Cat priveste acesta bomba cu ceas care este instinctul criminal al fiecarui om, societatea face prea putine lucruri si doar in mod exceptional pare a fi constienta de aceasta problema. Foarte putini oameni au o atitudine clara in privinta crimei. Stim, intr-un mod general, ca nu este bine sa omori. Ca argument aducem fie o lege morala, fie o lege sociala. Nu putem, insa, raspunde, mai departe la probleme aplicate, de genul: Este justificat masacrul facut de Israel in fasia Gaza, la inceputul acestui an?

Este justificabila atitudinea Statelor Unite in Irak si Afganistan sau a Rusiei in Georgia? La astfel de intrebari raspundem, de obicei, nu in virtutea legii invocate atunci cand intrebarea privitoare la crima este pusa direct, ci in virtutea simpatiilor si antipatiilor geo-politice personale.

Lipsa de educatie in privinta instinctului criminal poarta principala vina pentru evenimentul petrecut la Winnenden. Nicaieri in sistemul educativ pe care societatea il furnizeaza copiilor nu li se spune acestora cum sa se ocupe de ceea ce simt, de impulsuri, pulsiuni, vise, tendinte, instincte. Societatea isi priveste proprii copii ca pe niste computere ceva mai inteligente, carora trebuie sa le furnizeze informatii suficiente pentru ca, la un moment dat, acestia sa poata construi diverse obiecte. Copiii, astfel educati si tratati, asteapta rabdator ca orele de scoala sa se termine pentru ca ei sa se poata intoarce la adevarata lor viata - in fata calculatorului, in fata blocului, in fata televizorului. Viata pe care o duc aici nu mai are nicio legatura cu ceea ce li se preda la scoala.

Atunci cand se confrunta cu aspecte mai putin rationale ale comportamentului celorlalti sau ale propriului comportament, absolut nimic din ceea ce ii invata scoala nu ii poate ajuta. Scoala il invata pe copil ca trebuie sa respecte regulile impuse de cei ce detin instrumentele de control (profesorii care dau notele); cata vreme respecta mecanismul, copilul este recompensat si de profesor si de parinti. Este un copil bun. Alternativa la aceasta, copilul rau, este un copil cu "tulburari comportamentale".

Odata aplicata eticheta, scoala se spala pe maini si respectivul "caz" devine o problema a psihologilor. Odata aplicata eticheta, cazul se considera a fi rezolvat, din punctul de vedere al scolii. Sistemul educational, prin administratorii sai, nu se intreaba niciodata daca poarta, macar partial, vina pentru "tulburarea de comportament". Cateodata, un astfel de "caz" ajunge sa ia forme extreme, ridicand mari semne de intrebare cu privire la cuvinte precum "civilizatie", "educatie", "societate", "ratiune", "progres" etc.

Cel mai probabil, insa, evenimentul de la Winnenden va fi tratat de catre autoritati si de catre marele public cu ignoranta si ipocrizia obisnuite. Explicatiile se vor lipi precum etichetele pe cadavrele acelor copii, responsabilitatile se vor imparti echitabil printre diverse administratii, astfel incat niciuna sa nu poarte o vina prea mare, cetatenii respectabili se vor relaxa afland noi detalii despre masacru, fiecare bucurandu-se, in ascuns, ca victima nu a fost propriul copil sau propria persoana.

Si acesta, in conditiile in care urmatorul Tim Kretschmer creste, incet, intr-un alt adolescent. Si nimeni nu stie cum sa-l opreasca.

Ziare.com