Rocker hit: ochi pentru ochi - in cinematografe

Rocker hit: ochi pentru ochi
(This Must Be the Place)

Regia : Paolo Sorrentino

Cu:
Sean Penn
Judd Hirsch
Eve Hewson
Frances Mc Dormand

Cheyenne este un fost rock-star. La varsta de 50 de ani, isi pastreaza infatisarea gotica si traieste, dintr-o renta, la Dublin.

Moartea tatalui sau, tata cu care intrerupsese orice legatura, il aduce inapoi la New York, unde descopera ca batranul avusese o obsesie: sa razbune umilirea careia ii cazuse victima odinioara.
Cheyenne decide sa ii indeplineasca dorinta si porneste, in ritmul lui propriu, intr-o calatorie prin America.


Paolo Sorrentino (scenarist, realizator)

Cum l-ati intalnit pe Sean Penn?

in seara inchiderii editiei din 2008 a Festivalului de la Cannes. Era presedintele juriului si eu tocmai primisem Premiul juriului pentru Il Divo. Mi-a spus niste cuvinte foarte magulitoare despre filmul meu. Lucrul acesta mi s-a parut atat de deosebit, incat am fantazat pe tema realizarii unui film cu Sean. si, intr-un mod de-a dreptul neasteptat, ca intr-un adevarat vis american, acea fantasma a devenit realitate.

Cum au luat nastere cele doua teme principale ale filmului, portretul unui rock-star depresiv si urmarirea unui agent nazist?

in ceea ce ma priveste, fiecare film este o urmarire inversunata a necunoscutului si a misterului. Nu atat pentru a gasi raspunsul, cat pentru a pastra vie intrebarea. Totdeauna m-am gandit la existenta fostilor criminali nazisti, ascunsi undeva, in lume. Oameni cu aparenta unor persoane cumsecade, inofensive, cand de fapt in trecutul lor au comis lucruri abominabile. Prezentul, trecutul. Ca o imagine pe care o restitui. Ca sa-i gasesti pe acei indivizi, e nevoie de o urmarire. Pentru urmarire, e nevoie de un vanator. Aici intervine instinctiva mea nevoie de a introduce o ironie in drama. Pentru a reusi, Umberto Cantarello, coscenaristul meu, si cu mine am hotarat sa nu recurgem la un vanator de nazisti „institutional” si am ajuns la o antiteza: un rock-star. Cineva moscait, lenes, cineva care se plictiseste, inchis in lumea lui de autoreferinte, pana intr-atat incat devine, aprioric, ultimul ins de pe lume care sa se poata lansa, traversand America, in urmarirea unui fost nazist ce trebuia sa fi murit, fara indoiala, de multa vreme. Juxtapunerea, ca fundal, a tragediei tragediilor si a universului diametral opus al muzicii pop, futil si zadarnic prin definitie, mi s-a parut o combinatie suficient de surprinzatoare pentru a crea o poveste interesanta.

Care este, dupa dv., tema centrala a filmului? Oare Holocaustul?

As vrea ca Holocaustul sa fie ca o umbra suspendata in spatele actiunii prezente. Am incercat sa vorbesc despre el intr-un mod diferit, dintr-un unghi nou, sper. Dar tema centrala a filmului, este, cu modestie vorbind, absenta – insotita neaparat de prezenta – unei relatii dintre tata si fiu.

Cum l-ati descrie pe Cheyenne?

O fiinta infantila, dar capricioasa. Asemenea multor adulti ce raman agatati de copilarie, are darul de a pastra calitatile cele mai simple si mai emotionante ale copiilor. A parasit scena pop, dupa care duce o viata destul de nelamurita. Se taraste intre plisctiseala si deprimare. Pluteste. si, pentru unul ca el, numai usuratatea si ironia fac viata acceptabila. Pentru ceilalti, Cheyenne este o veritabila sursa de bucurie. Iar cand, in film, el zice, cu naivitate: „Viata e plina de lucruri minunate” aproape ca il crezi. Fiindca o spune un baietel si este linistitor sa-ti repeti ca intotdeauna copiii au dreptate.

De unde vine numele Cheyenne?

De la numele unui rock-star. Cautam un nume care sa sune potrivit. Dupa mine, unul dintre cele mai bune era Siouxsie and the Banshees. M-am inspirat din el si am facut Cheyenne and the Fellows.

Cum a reactionat Sean Penn la citirea scenariului?

I l-am trimis asteptandu-ma sa dureze mai multe luni pana sa obtin un raspuns. Mi s-a spus ca primeste vreo patruzeci de scenarii lunar. De altfel, imediat dupa ce l-am expediat, am cautat un alt subiect de film, fiindca, cinstit vorbind, ideea nebuneasca de a face un film independent, de-a lungul si de-a latul Americii, cu un actor care castigase Oscarul, mi se parea o imposibilitate. Dupa 24 de ore, pe robotul telefonic primeam un mesaj de la Sean Penn. Evident, ca oricare altul in locul meu, am banuit ca e vorba de o gluma si ca faptasul ar fi Nicola Giuliano, producatorul meu si prieten foarte apropiat – un mare amator de farse si totodata bun imitator. Dar ma inselasem. in noaptea aceea, am purtat o lunga convorbire cu Sean Penn, care mi-a spus ca adora scenariul, adaugand, cu umor, ca singura lui problema era ca urma sa danseze. I-am raspuns ca mi se parea un lucru lesne de rezolvat. Dupa o luna, am plecat, alaturi de producatorul si de coscenaristul meu, sa ne intalnim cu Sean la San Francisco. Am petrecut impreuna o seara minunanta. Din cand in cand, Sean incepea sa vorbeasca asa cum ar fi facut-o personajul imaginat de el insusi, ceea ce mi-a confirmat o intuitie: marii actori stiu intotdeauna despre personajul lor mai multe decat autorul sau realizatorul filmului.

Ce a adus Sean Penn filmului?

Sean Penn este un actor perfect pentru orice realizator. Fiindca iti respecta ideile si nu numai. Le imbunatateste si mai cu seama are talentul de a-i da personajului credibilitate si profunzime. Ceea ce i-a adus el lui Cheyenne eu n-as fi putut inventa niciodata, chiar gandindu-ma la asa ceva toata viata. Operatorul-sef Luca Bigazzi si cu mine am fost incantati de precizia muncii lui. inaintea fiecarei scene, ii dadeam niste indicatii, apoi el incepea sa joace iar noi intelegeam ca nu mai aveam nimic sa-i spunem, fiindca intelesese totul de unul singur: gesturile, privirile, miscarile – si totul integrat, pana la a folosi chiar constrangerile tehnice.

Vorbiti-ne despre imaginea lui din film.

Este inspirata direct din look-ul lui Robert Snith, liderul celor de la Cure. I-am urmarit adesea in concert cand eram mai tanar. Am revenit sa-i vad pe scena acum trei ani si atunci l-am redescoperit pe Robert Smith, la 50 de ani, arborand acelasi look ca la 20. Era socant, dar in sens pozitiv. Apoi m-am dus in culise, l-am vazut indeaproape si am fost emotionat sa citesc pe chipul lui acea minunata contradictie proprie unui un barbat copt care isi pastreaza infatisarea de adolescent. Lucrul acesta nu era deloc patetic, ci pur si simplu unic, exceptional. Dupa cateva luni, am asistat la probele de machiaj cu Sean Penn. I-am urmarit pas cu pas transformarea. Rujul de buze, masca, apoi costumatia si mersul – care era firesc si totodata extrem de diferit fata de alura lui obisnuita. Devenise, brusc, altcineva: Cheyenne.

Cum ati ales muzica filmului?

Cu inima, cum ar spune o midineta. Cinstit vorbind, nu am incercat sa rationalizez muzica. Voiam, dimpotriva, sa retraiesc emotia, pasiunea pe care le-am simtit, copil fiind, atunci cand fratele meu, mai mare decat mine cu noua ani, m-a facut sa descopar formidabila muzica rock. Am petrecut acea perioada disecand rock-ul in general si muzica lui Talking Heads ca si stralucitul lor creator, David Byrne, in special.. Oare puteam folosi This must be the place ca titlu si tema principala? Va accepta el sa compuna muzica filmului? Va fi de acord sa joace in film rolul propriului sau personaj? si stiti ce? Byrne a spus „da” la toate acestea.

Biografie

Paolo Sorrentino s-a nascut la Napoli, la 30 mai 1970. Cariera lui debuteaza cu scrierea, la patru maini, a scenariului pentru Polvere di Napoli impreuna cu Antonio Capuano, film realizat in 1998. Apoi, in 2001, realizeaza un scurtmetraj (La Notte lunga) si un lungmetraj, marcan- du-si astfel zborul din tinutul natal odata cu iesirea pe ecrane a remarcatului L’Uomo in più, in care il dirijeaza pe Toni Servillo ce va deveni actorul sau fetis. il regasim pe acesta din urma pe afisul filmului urmator al lui Sorrentino, Urmarile dragostei, prezent in competitie la Cannes in 2004 si care ii aduce recunoasterea internationala. Dupa Prietenul familiei, scos in 2006,, Paolo Sorrentino revine pe Croisette cu Il Divo, distins cu Premiul juriului in 2008.

Filmografie

2010 This Must Be The Place
Festivalul de la Cannes, Selectie oficiala, in competitie
2008 Il Divo
Festivalul de la Cannes, Premiul juriului
2006 The Family Friend
Festivalul de la Cannes, Selectie oficiala, in competitie
2004 The Consequences of Love
Festivalul de la Cannes, Selectie oficiala, in competitie
5 premii David di Donatello
2001 L’Uomo in più



Sean Penn (Cheyenne)

Castigator a doua Premii Oscar, Sean Penn a devenit un simbol al filmului american, de-a lungul unei cariere ce insumeaza aproape trei decenii. A fost nominalizat de cinci ori la premiile Academiei Americane de Film printre altele la Cel mai bun actor, pentru Dead Man Walking, Sweet and Lowdown si I am Sam si a castigat de doua ori Oscarul, in 2003 pentru interpretarea din filmul lui Clint Eastwood Mystic River si in 2009 pentro rolul din Milk, filmul lui Gus Van Sant. Interpretarea rolului lui Harvey Milk, simbol al luptei pentru drepturile homosexualilor, i-a adus lui Penn si premiile pentru Cel mai bun actor din partea The Screen Actors Guild, New York Film Critics Circle si Los Angeles Film Critics Association.

Penn a mai primit premiile pentru Cel mai bun actor la Festivalul de la Cannes (She’s So Lovely) si, de doua ori, la Festivalul de film de la Venetia (Hurlyburly si 21 de grame). A mai jucat in drama lui Doug Liman Fair Game, alaturi de Naomi Watts, si in cea a lui Terrence Malick The Tree of Life, impreuna cu Brad Pitt.
Debutul ca regizor de film l-a avut in 1991, cu The Indian Runner, caruia i-a fost si scenarist si producator. in 1995 a scris, regizat si produs The Crossing Guard. Cel de al treilea film ca regizor/producator a fost, in 2001, The Pledge, avandu-l ca vedeta pe Jack Nicholson, film nominalizat in Top Ten Films 2001 de catre National Board of Review. in 2003, Penn a scris si regizat partea Statelor Unite la filmul-compilatie 11’09’01. Acest important proiect, care a reunit 11 dintre cei mai aclamati regizori ai lumii pentru a realiza mai multe scurtmetraje despre cumplitele evenimente de la 11 septembrie 2001 a fost nominalizat la Premiul César. Into the Wild este cel de al patrulea film regizat de Penn.

Sean Penn a aparut si pe scena, in piese precum Girl on the Via Flaminia a lui Alfred Hayes si Earthworms In Los Angeles a lui Albert Innaurato. Pe Broadway a jucat in piesele Heartland, a lui Kevin Heelan, si in Slab Boys, a lui John Byrne.

Sean Penn a mai fost distins, in 2002, cu Modern Master Award la Santa Barbara International Film Festival si, in 2003, a fost cel mai tanar laureat al Donostia Lifetime Achievement Award la San Sebastian Film Festival. in 2004, a primit John Steinbeck Award iar in 2008 Desert Palm Achievement Award for Acting. in 2008, a fost presedintele juriului la Cannes si in acelasi an a devenit Cavaler al ordinului francez Legiunea de Onoare.
Ca ziarist, a publicat in Time, Interview, Rolling Stone si The Nation. in San Francisco Chronicle a scris povestiri despre razboiul din Irac si alegerile din Iran, ca si interviuri cu Hugo Chavez si Fidel Castro.


Eve Hewson (Mary)

Cine e Mary?

E o „gotica” de 16 ani, un suflet batran si intunecat si cea mai buna prietena a lui Cheyenne. Provine dintr-o familie destramata. Fratele ei a plecat de acasa, mama si-a pierdut mintile si aproape a uitat de fata. Cheyenne ii poarta de grija. Sunt prieteni, alcatuind un fel de trib. Ea este fanul lui neconditionat. Ce doi se destainuie unul altuia. Mary stie toate secretele lui Cheyenne.

El ii marturiseste intentiile lui atunci cand pleaca?

Fata stie ca tatal lui e pe moarte si ca barbatul trebuie sa plece. Crede ca, pur si simplu, el va se va duce si va reveni. Dupa un timp, cand Cheyenne nu se intoarce, ea are sentimentul ca a abandonat-o, exact ca fratele ei.

Ce ai facut ca s-o intruchipezi?

Scenariul era atat de amanuntit si exact, incat crearea personajului a devenit evidenta. La lectura, am descoperit-o pe Mary cuprinsa de un profund disconfort si avand scene cu trairi foarte dense. stiam ca imi va cere multa munca pentru a intra cu adevarat in pielea ei. Trebuia sa inteleg de unde ii vine toata acea durere. Muzica pe care am ascultat-o m-a ajutat, in special Cure si Talking Heads. Cuvintele lor mi-au dat o idee despre ce putea simti personajul si ce se putea petrece in mintea lui.

Cum ai lucrat cu Paolo Sorrentino?

Vizionand Il Divo, un film foarte dens, intens si in care totul este perfect stapanit si exact, ai putea crede ca a lucra cu Paolo poate fi ceva oarecum infiorator; dar el e cea mai blanda fiinta pe care am intalnit-o pana acum. Totul e calm pe platoul de filmare, el stie exact ce vrea si nu se grabeste. Nu exista nicio tensiune. stie exat ce face. E un har.

si cu Sean Penn?

Eram, evident, intimidata de filmografia lui si de intensitatea pe care o degaja de pe ecran. Ma intrebam cum apar toate acestea in realitate. Dar el s-a purtat exceptional si cat se poate de prieteneste. A lucra cu Sean inseamna o educatie in sine.

Ne poti spune ceva despre Frances McDormand si personajul ei?
Ea o interpreteaza pe Jane, sotia lui Cheyenne, o femeie cu un rol foarte pozitiv in viata lui. Frances sustine prietenia dintre Cheyenne si Mary si, in felul sau, ii poarta de grija lui Mary la randul ei. Frances si Sean lucreaza in moduri foarte diferite si a fost cu adevarat stimulant sa vad cum interactioneaza in crearea scenelor.

Cum ai descrie filmul?

Nu apartine niciunei categorii. Nu vine de nicaieri. si nu urmeaza niciunei tendinte. Este un film unic si extraordinar.


Biografie

Eve Hanson are 19 ani.
A aparut in clipul melodiei Beautiful Day a lui U2 si a jucat in The 27 Club, un film independent american.



David Byrne (compozitor)

A scrie muzica pentru This Must Be the Place

Eram intr-un turneu prin Italia cand Paolo Sorrentino a venit sa ma vada la Torino. Il Divo iesise de curand la New York –– un film formidabil ––, deci eram fericit sa-l intalnesc. Venise sa-mi vorbeasca despre noul sau proiect, povestea unui fost rock-star, si sa-mi propuna sa scriu muzica. Mi s-a parut ceva cu adevarat ambitios trecerea de la un film vorbit in italiana, magnific dar destul de particular, la un proiect de o cu totul alta dimensiune, pe de-a intregul in engleza. I-am raspuns: Da-mi de stire cand totul va fi gata. Fara a fi prea increzator. si care nu mi-a fost surpriza cand, dupa abia un an, totul era gata, inclusiv data inceperii filmarilor.
Am citit scenariul si am inteles cele trei directii anume pe care Paolo le avea in minte. Prima era ca eu si trupa mea sa cantam, live, in film o melodie a lui Talking Heads. A doua era ca, intr-un moment al actiunii, personajul principal, Cheyenne, sa intalneasca un tanar autor-compozitor care ii da un CD cu demo-uri pe care el le va asculta pe parcursul intregii calatorii. Puteam sa compun cantecele, dar nu si sa le interpretez, fiindca publicul mi-ar fi recunoscut vocea si si-ar fi spus ca, evident, nu este vorba de un tanar interpret. A treia idee a lui Paolo era sa creez partitura muzicii de fond, bucati de muzica clasica contemporana. Dar la acest punct am facut marsarier, ca sa ma concentrez asupra demo-urilor, fiindca acestea nu trebuia sa fie prea „facute”, prea sofisticate, ci sa sune ca o muzica inca nedusa la bun sfarsit.

in scenariu, Paolo il mentionase, printre altii, ca referinta muzicala, pe Will Oldham, cunoscut si ca Bonnie Prince Billy. I-am propus atunci sa scriem, eu si cu Will, muzica pentru demo-uri. Paolo a acceptat si Will de asemenea. A crea niste bucati muzicale pe care niciunul dintre noi nu le-ar fi putut produce separat a fost aportul principal al colaborarii noastre.

Dupa aceea, fiindca actorul irlandez care joaca rolul muzicianului nu era in mod special cantaret, a trebuit sa caut un cantaret cu un strop de accent irlandez pentru inregistrarea cantecelor si a carui voce sa fie credibila in raport cu aceea a actorului care aparea pe ecran. L-am gasit gratie MySpace si totul s-a petrecut foarte bine.
Numele trupei din film este Piece of s**t si te trimite cu gandul, apriori, la numele unei trupe punk, ceea ce nu prea are legatura cu genul de muzica scrisa de noi. Paolo ne-a sugerat cateva directii de urmat: Ar fi trebuit sa fie ceva un pic mai melancolis sau mai optimist. Personajul principal era inspirat de cantaretul de la Cure, Robert Smith. La inceput, i-am spus lui Paolo ca nu sunt persoana cea mai potrivita sa creeze acel gen de muzica. Dar, de fapt, Paolo nici nu cauta asta. Cheyenne nu putea fi emotionat de o muzica semanand cu ceea ce facuse in cursul carierei sale, ci dimpotriva, de ceva care sa-l poarte in alta parte.

Cantecul This Must Be The Place

De buna seama, am fost oarecum surprins ca Paolo a folosit ca titlu al filmului acest cantec scris de mine pentru Talking Heads. Melodia este mentionata si interpretata de mai multe ori in film. E magulitor. Pentru mine, This Must Be The Place este un cantec de dragoste, probabil cel mai clasic cantec de dragoste pe care l-am putut compune. Cred ca ii emotioneaza pe ascultatori, fiindca e sincer.

Biografie

David Byrne s-a nascut in Scotia, in 1952. A crescut in Statele Unite si a studiat la prestigioasa scoala de design din Rhode Island, unde i-a intalnit pe viitorii membri ai trupei sale. Textier, vocalist si chitarist, David Byrne a facut din Talking Heads unul dintre stalpii miscarii New Wave.
A compus muzica pentru mai multe filme. A primit, in 1987, un Oscar pentru Cea mai buna muzica originala, pentru colaborarea cu Ryuichi Sakamoto si Cong Su la filmul Ultimul imparat de Bernardo Bertolucci. David Mackenzie ii incredinteaza realizarea muzicii la Young Adam, in 2003 si, mai recent, ii regasim, in Wall Street, banii nu dorm niciodata, de Oliver Stone, mai multe cantece compuse impreuna cu Brian Eno. A mai scris muzica pentru cel de al doilea sezon al serialului Big Love, realizat de HBO.


Scenariul: Paolo Sorrentino, Umberto Contarello
Imaginea: Luca Bigazzi
Muzica: David Byrne
Decorurile: Stefania Cella
Costumele: Karen Patch
Machiajul: Luisa Abel

Dacă vreți să vă înscrieți la newsletterul METALHEAD și să aflați primii ce trupe mari vin în România, dați un click aici: METALHEAD Newsletter

Intra si pe Canalul de Whatsapp METALHEAD si afla prima oara cine canta in Romania!

Ne gasesti si pe Instagram