La capitolu'' "Cronici de sertar", am gasit in "sistem" o cronica mai veche la Big 4-1 (- Metallica la care nu m-am bagat) pe care n-am postat-o nicaieri...

Sonisphere – ziua 2 – Cronica sau mai degraba punct de vedere.

Da, ma numar printre cei care ar fi preferat ca Metallica sa nu faca compromisuri incepand cu anii ’90. Poate ca cei care au semnalat asta inca de la lansarea videoclipului “One” au exagerat putin insa nimeni nu poate nega caracterul premonitoriu al gestului.

Da, ma numar printre fanii Slayer, chiar dincolo de moderatie, poate si din acest motiv.

Destinele celor doua formatii plecate din aceeasi “radacina” au fost fundamental diferite, mai ales luand in considerare declaratia lui Tom Araya cu ocazia primirii unui Grammy. Omul a spus ca se pare ca in sfarsit au iesit “above ground” (asta dupa vreo 25 de ani de cariera) pe un ton absolut neutru, ceea ce a denotat lipsa totala a intentiei de a face acest lucru. Parea chiar usor stanjenit, imbracat in costum, avand sotia si copii alaturi, separat de colegii de trupa care se pare ca n-au fost foarte interesati de participarea la eveniment.

Pe de alta parte cei de la Metallica n-au fost ocoliti de popularitate in anii ’90. Toata lumea isi aduce aminte de isteria mediatica creata de aparitiile “Load” si “Reload”. Concursuri, trageri la sorti, un fan chiar a castigat o masina de teren (?!?), altul o seara in compania membrilor trupei (asta da!), etc, etc, etc… Cu toate astea nu cred ca asocierea dintre aparitia unui album si o loterie este cea mai potrivita. Dar asta este doar o opinie…

Anthrax sunt o trupa imensa care insa mi s-au parut tributari contextului furtunos al anilor ’80. Odata ce s-a diluat contextul…

Megadeth. Iata un exemplu de ceea ce inseamna talent pur. Nici macar despartirea (a se citi mazilirea lui Mustaine) dureroasa de Metallica nu a putut impiedica eruptia unui “pur-sange” ca Dave Mustaine. Absolut remarcabil ca instrumentist (atat ritm cat si solo), fascinant ca si compozitor, Dave a reusit sa se inconjoare de muzicieni care de cele mai multe ori au reusit sa sustina capacitatea sa magica de creatie. Produsele formulei de aur (Mustaine, Friedmann, Ellefson si Menza) imi dau si acum fiori.

De ce toate aceste remarci? In primul rand pentru ca doar asa vom reusi sa intelegem ce inseamna “The big four”. In al doilea rand pentru ca fenomenul cu radacini optzeciste nu este foarte la indemana mai tinerilor mei prieteni nascuti in epoca “Ride the lightning” si formati in epoca “Load” si “Reload”. Pentru niste oameni care nu au trait acele momente componenta “The big four” poate parea usor arbitrara. Este drept ca si eu ma intreb uneori de ce nu discutam despre un “The big five, six, or more…”.

DESPRE ORGANIZARE

Nu stiu daca, dincolo de ratiunile strict comerciale, organizatorii s-au gandit la riscurile organizarii unui astfel de turneu. Este normal sa te gandesti ca in ciuda frecusurilor aparute in timp componentii trupelor sunt suficient de maturi pentru a evita declaratii si atitudini belicoase in timpul turneului. Ceea ce nu inseamna ca lucrurile vor ramane la fel si ulterior. Insa cand am vorbit de riscuri nu m-am referit numai la trupe, ci si la fani. A pune alaturi extrema pur-fizica a fanilor Slayer cu cea usor contemplativa a fanilor Metallica poate fi o intreprindere nu tocmai usoara. Dar sa vedem ce s-a intamplat…

Nu mai este un secret pentru nimeni faptul ca Romanica noastra a ajuns victima (nu foarte inocenta, ce-i drept) a politicilor corporatiste de tot felul. Faptul ca bugetarii de la baza sistemului nu-si mai iau primele in timp ce guvernul exceleaza in achizitii publice din cele mai fanteziste pare a avea o oarecare legatura cu faptul ca la concert nu puteai intra nici macar cu un sandwich facut de-acasa. Desigur, cea mai la indemana legatura este ca ambele fenomene au loc in frumoasa noastra tara. O alta ar fi aceea ca ambele apucaturi sunt argumente forte in a demonstra ca in Romania zilelor noastre pe oamenii care fac bani ii doare in cot prin ce mijloace ii fac, atata timp cat apucaturile lor dau rezultate si formele de rezistenta sunt mai degraba simbolice. O reprezentanta a organizatorilor venita sa medieze discutia mai aprinsa dintre mine si unul din oamenii de ordine s-a aratat foarte contrariata ca mi-a venit ideea sa introduc “fraudulos” mancare in incinta. Mi-a marturisit ca i se pare chiar penibil sa incerc sa intru cu mancare intr-o zona in care puteai sa cumperi mancare fara probleme. De fapt nici nu am avut ideea asta, ci sandwich-urile imi ramasesera de pe drumul spre Bucuresti. Asta insa nu e o scuza, a trebuit sa ma recunosc in culpa. M-a durut inima sa arunc pur si simplu sandwich-urile facute cu atata dragoste de sotia mea inaintea plecarii asa ca le-am mancat pe loc impreuna cu ea, sub privirile stupefiate ale domnisoarei de la organizare. Nu, domnisoara, nici macar nu-mi era foame, insa mi s-a parut penibil sa ma duc sa-mi ascund sandwich-urile in boscheti pana dupa concert, pentru ca, desigur, mancarea pregatita de sotie NU SE ARUNCA! Asta o vei intelege numai dupa ce vei face acel mare pas. Cunosc insa oameni care si-au ascuns in tufisuri placinta cu mere pana dupa concert, insa placinta era pregatita de mama soacra ceea ce este, bineinteles, scuzabil. Am mai vazut si cazuri de casnicii nu foarte fericite care au facut in asa fel incat pubelele de la intrare sa se umple cu mancare “interzisa” depistata prompt de baietii de la intrare, altfel simpatici. Poate ma credeti resemnat insa trebuie sa marturisesc ca in timp ce infulecam grabit un sandwich am reust sa palmez un altul pe care l-am savurat in pauza dintre Megadeth si Slayer, asa ca pana la urma tot am fentat sistemul (special thanks to Marinu, sic domnisoara de la organizare). Si nu e singura frauda pe care am comis-o. Am reusit sa intru la concert cu 6 monede de 10 bani, 3 (trei!!!) seturi de chei pe inel, o poza cu fiica-mea, sireturile de la papuci, telefon mobil FUNCTIONAL, doua pelerine de ploaie si un creion de tamplar de cca. 7 cm. Un adevarat fan Slayer! As mai marturisi si alte fraude la fel de interesante insa mi-e teama ca dezvoltarea tehnologica la care s-a ajuns va permite autoritatilor sa ma depisteze si sa ia masuri, ceea ce este descurajant, chiar si pentru un fan Slayer.

DESPRE CONCERT

Accidentul de la intrare m-a privat si de ultima parte a prestatiei celor de la “Vita de vie”. Insa, cu tot respectul pentru baieti, nu pentru ei batusem atata drum. A urmat o perioada de acomodare cu incinta si cu preturile, culminand cu achizitionarea unui numar consistent de jetoane galben-negre, fapt care a avut doua consecinte directe: prima a fost ca o buna parte din banutii mei au intrat in conturile bancii emitente de jetoane, sub forma de comision si a doua a fost ca jetoanele au luat imediat forma lichida brun-galbuie, care la randul ei a luat calea stomac>sange>creier, toate trei ale semnatarului. Abia dupa ce am “cheltuit” toate jetoanele mi-am dat seama ca uitasem cu desavarsire sa-mi cumpar mancare. Si acum am remuscari si pe aceasta cale ii cer scuze domnisoarei de la organizare …

Fara sa apuc sa ma dezmeticesc au intrat pe scena baietii de la Anthrax care ne-au proiectat direct in perioada evocata la inceputul darii de seama. Deodata m-am simtit cu 15 ani mai tanar, am mai ras 2 beri si m-am lasat in voia ritmurilor indragite demult si regasite in acel moment. Anthrax au cantat ce-au avut ei mai bun, piese pe care eu le-am recunoscut imediat desi nu am fost niciodata un mare fan si nu le mai ascultsem de cel putin 10 ani. Este meritul lor ca le-au impregnat atat de adanc pe cortex-ul meu. Vocalul cu nume de femeie frumoasa s-a comportat foarte bine desi mi-a facut impresia ca nu ar fi facut fata mai mult de o ora. Iar basistul le-a innebunit pe toate fetele prezente la concert. Ian Scott este acelasi. L-am recunoscut 100% pe toate piesele, de la “Antisocial” la “Indians”. Ce mai, o trupa solida care a stat pe picioare excelent, peste asteptari. Felicitari!

Pauza de buda si bere.

La Megadeth m-am simtit foarte bine, mi s-au parut mai buni decat la Arene. Mustaine a fost magistral iar setlist-ul a fost bine ales. M-am bucurat ca a mentionat “In my darkest hour” ca una din piesele sale favorite, asa este si pentru mine. In rest, nenea Dave a reusit sa ne demonstreze ca exista lucruri pe care numai el stie sa le faca cu chitara. Camasa alba purtata mi s-a parut un statement de iesire din tipare destul de reusit. Oricum, e clar ca omul este nascut pentru a fi in centrul atentiei si ii place ipostaza asta. Poate ca o si merita. Respect.

Pauza de bere si de sandwich facut de sotie acasa si introdus fraudulos in incinta.

Slayer au inceput atat de repede incat abia am avut timp sa ajung in moshpit. Au venit, au distrus tot ce a mai ramas in picioare dupa Megadeth si au plecat fara prea mare tam-tam. O aparitie controversata, unii au spus ca a fost beton, altii ca n-au inteles nimic. Pe cei care n-au inteles nimic ii invit sa mai incerce, la fel am patit si eu la inceput. Dupa mine, a fost evident ca Lombardo a fost cel mai bun tobar prezent. Chiar ma intereseaza personajul si l-am urmarit, la sfarsitul concertului parca abia se incalzise. Mi-a placut Tom Araya desi multa lume a reclamat faptul ca n-a vorbit deloc. Mie mi-a placut sa-l vad chiar si asa, tacut. Despre Hannemann si King nimic deosebit, nu m-ar mira ca peste 10 ani sa aflam ca sunt de fapt niste roboti programati sa cante la chitara. Daca atitudinea lor pe scena este o chestie de strategie atunci ala care a gandit-o a gandit-o bine. Eu nu l-am vazut niciodata pe King zambind in concert si am vazut ceva concerte Slayer. Ciudat, in interviuri pare chiar un tip amuzant, usor emotiv. Despre Hannemann n-as putea sa bag mana in foc ca nu mustaceste avand in vedere ca sta tot timpul cu parul in ochi. Oricum Araya mustaceste clar intre piese ceea ce e chiar amuzant. Mai amuzant decat sa spuna Hello Bucharest! (sau Budapest?). (Chiar asa, am auzit oameni revoltati ca Hetfield a zis Budapest in loc de Bucharest. In primul rand nu sunt sigur ca ne dezavantajeaza confuzia si in al doilea rand sunt convins ca minim 7,3% din cei revoltati ar fi fost revoltati si daca ar fi spus Bucharest in loc de Bucuresti.) Mi-a placut “Beauty through order”, cred ca e o bucata imensa. Inchei cu Slayer asa cum au incheiat si ei cu noi, adica brusc si fara preaviz.

Cronica la Metallica o las in seama Cristinei, n-as vrea sa fiu acuzat de subiectivism. Iata, totusi, niste precizari.

1. Mi-am dat seama de ce nu mai bate Ulrich ca pe vremuri: pentru ca nu sta dracului pe scaun si pentru ca bate din umeri si coate in loc sa bata din incheieturi si din balansul betelor. Inca nu-mi explic totusi de ce nu mai face double-bass si asta mai ales pe “One”, care nu-i asa de greu.
2. Pentru un fan Rammstein care a postat pe un forum de profil o opinie conform careia la Slayer a fost ”mult zgomot pentru nimic”: Frate, faptul ca Rammstein au ajuns sa faca un intreg concept teatral din concertele lor se datoreaza in mare masura si precursorilor lor, printre care si Slayer, la fel cum Slayer le datoreaza mult unora ca Ozzy si Judas, care le datoreaza mult unora ca AC/DC si Purple, care le datoreaza mult unora ca Jerry Lee Lewis si Chuck Berry si lista ar putea continua pana la tam-tam-urile preistorice, via Mozart si Bach. Abia dupa ce vei intelege chestia asta vei reusi sa descifrezi si adevaratul concept din spatele show-ului Rammstein si “balmajeala de neascultat” a celor de la Slayer. Dixit!
3. Pentru cei veniti exclusiv pentru Metallica si care au ocupat “din timp” primele randuri: mai baieti si fete, daca va duceti cu 2 zile inainte sa va puneti plasele cu sticlele de lapte si sana in primul rand pentru concertul Metallica si intre timp se mai intampla si un concert Slayer pe aceeasi scena nu este cazul sa va simtiti lezati de faptul ca ajungeti la un moment dat in mijlocul mosh-pit-ului. Sa stiti ca in vremurile bune la concertele Metallica ieseau niste stage-diving-uri de zile mari. Pentru referinte consultati filmul Cliff’em All. Varianta VHS, daca va tine logistica. Pentru reclamatii adresati-va organizatorilor Sonisphere. Va pot recomanda eu o domnisoara draguta care se poate ocupa de voi.