Astazi ne mutam din teritoriul glam metal al anilor ''''''''80 in 2007 pentru a delibera o trupa de uber-progressive metal.

   In primul rand vreau sa remarc ca Teatrul Viselor este un nume extrem de tare pentru o trupa/un album/un cantec in romana.

   Dream Theater pentru mine a fost o trupa in care foarte greu am intrat, fiind pierdut in aparent interminabilele parti instrumentale. Si asta mereu a fost problema mea: piesele lungi. Din acelasi motiv Animals de la Pink Floyd s-a sedimentat mai greu si inca nu m-am apucat serios de Opeth. Insa, repetitia e mama invataturii si incetul cu incetul, se poate. Acum, pe albumele preferate de la Dream (Train of Thought si prezentul) stiu cand vine fiecare particica/parte instrumentala.

   Prezentul album este un testament pentru maiestria trupei, de la inceput la sfarsit. Este un album extrem de echilibrat, si prin structura sa, imi aminteste un pic de Wish You Were Here de la Pink Floyd. Am primit tot ce as putea cere de la un disc Dream Theater: piese lungi, piese scurte, si toate sunt catchy; de la intro-ul In the Presence of Enemies - Part I pana la pianul de pe Forsaken si rifful monstru de pe Dark Eternal Night sau chitara melancolica, pierduta de pe Repentance.

   S-o luam cu inceputul. Titlul e foarte tare. Si iarasi, suna bine chiar si in romana (de fapt, cred ca mi-am gasit nume de trupa, I''''''''m going to write this down - o luam pe sistemul Bonded by Blood). Revenind, pana si titlul e reprezentativ pentru tot ceea ce inseamna Dream Theater.

   Prima piesa este In the Presence of Enemies - Part I cu un intro de 5 (!) minute jumatate in true progressive fashion. Oarecum, imi pare rau pentru LaBrie ca trebuie sa stea atata timp degeaba. Adica, in studio mai merge, mai joaca omul un Call of Duty ceva, dar live, saracul, se cam plictiseste... Ma rog, revenind.

   Apoi, urmeaza Forsaken cu una dintre cele mai reusite parti de pian pe care le-am auzit vreodata in rock/metal. Piesa are un usor aer gotic datorita tematicii (o bampiroaca vine noaptea la unul) si datorita clapelor predominante, cred eu. Asta dovedeste cat de usor le este trupetilor sa faca ceva care poate parea usor ciudat pentru ei si totusi sa sune atat de credibil.

   Vine Constant Motion cu un riff si o linie melodica perfecta pentru tematica. Pur si simplu, de la inceput la sfarsit, ai senzatia ca esti, intr-adevar, in miscare constanta.

   Dark Eternal Night urmeaza, probabil una dintre cele mai heavy si "urate" piese ale trupei, cu un riff pe la 7:30 care a fost numit de ei drept cel mai urat, greu si sludgiest riff al lor (da, m-am uitat si la DVD-ul making of). Are si o parte instrumentala la mijloc care demonstreaza ca oricat de heavy si/sau progresivi ar fi, ei totusi nu se iau atat de mult in serios tot timpul.

   Apoi, probabil una dintre (daca nu cea mai) melancolica melodie a lor, Repentance, care face parte din seria pieselor despre recuperarea din alcoolism a lui Mike Portnoy, bateristul. Cantecul preia motivul melodic de la This Dying Soul de pe Train of Thought si creeaza un peisaj complet de regret. Ei au chemat si alti artisti din metal pentru a-si exprima public regretele (printre care Corey Taylor de la Slipknot, Daniel Ellefson, ex-Megadeth si Mikael Akerfeld de la Opeth) iar vorbele lor sustinute de corul format din Portnoy si Petrucci (chitaristul) si de clape creeaza un efect aproape psihedelic si foarte puternic emotional.

   A sasea piesa, Prophets of War aduce a un pic de Queen, (asa imi suna) si are un riff destul de tare.

   Ministry of Lost Souls, urmatoarea piesa este una dintre cele mai emotionale, cu foarte multe clape si cu o poveste de dragoste pierduta originala.

   Albumul se incheie cu a doua parte din In the Presence of Enemies, care cred ca va fi pe placul headbangerilor (mie mi-a provocat scuturari de Satan) si-n plus, bonus: there''''''''s Satan in it. So, what do you want more from a metal track?

   Coperta e ok, dar nu m-a marcat. I just didn''''t really get into it that much.

   In concluzie, dupa ce am ascultat Systematic Chaos, si am reascultat albumele Dream Theater, la toate mi se parea ca lipsea cate ceva. Mie mi se pare ca discul de fata este singurul care combina toate elementele pozitive ale trupei: balls, melodie, armonie, metal, storyline-uri originale, parti instrumentale (fiind doar cele care imi vin acum in minte). Si niciodata nu se pierde sentimentul ca asculti piese, totusi, nu sunt suite. Insa, ca toate albumele celor 5 trupeti, e cam greu la inceput sa intrii cu totul in el, desi este mult mai usor decat in altele.

   9.50/10 <- parerea mea de inginer.

PS: DREAM THEATER LA B''''''''ESTFEST ANUL ASTA, VA ROG! (Sunt pe 1 iulie in Ungaria si pe 3 in Bulgaria, for freak''''''''s sake, they must come before Motorhead!)

PS2: Veti observa ca am vorbit pe larg (oarecum) despre fiecare piesa. Nu sunt foarte de acord cu politica asta, dar piesele Dream Theater de pe albumul asta parca merita sa se vorbeasca mai mult despre ele.