Soundgarden s-au infiintat in 1984, la vremea respectiva Chris Cornell " href="../../../../trupe/Chris_Cornell-164-l-1">Chris Cornell fiind nu doar vocal ci si bateristul formatiei. Au debutat cu albumul 'Ultramega OK' in 1988, urmat de 'Louder Than Love' in 1989 si de albumul cu care i-am cunoscut si eu in 1991, genialul 'Badmotorfinger'.
A urmat un disc de super-succes, 'Superunknown' in 1994 si de cantecul lebedei, 'Down On the Upside' in 1996 si trupa, ca tot valul Grunge, s-a stins. Deja pe 'Superunknown' s-a simtit o tendinta spre comercializare, dar acel disc a fost un produs inca Rock, dinamic, mai avea energie, faze Heavy combinate cu influentele mai colorate din epoca. Clipul si atmosfera din 'Black Hole Sun' mereu mi-a amintit de David Lynch si serialul sau surrealist 'Twin Peaks'.
Un disc genial despre care nu prea se vorbeste si poate prea putini tin cont, a fost proiectul Temple of the Dog, un tribut adus lui Andrew Wood fondatorul formatiilor Malfunkshun si Mother Love Bone, un personaj cheie al miscarii Grunge, pe nedrept uitat si marginalizat. Wood a murit in urma unei supra-doze de heroina pe 19 martie 1990…
Proiectul a fost pus pe picioare de Cornell impreuna cu Stone Gossard si Jeff Ament – ambii membrii formatiei Mother Love Bone, bateristul Soundgarden (si ulterior Pearl Jam) Matt Cameron si chitaristul Mike McCready – viitor fondator al formatiei… Pearl Jam.
Pe albumul lansat in 1991 apare si… Eddie Vedder.
Este un disc impregnat de influente de Blues cu note Grunge, un album care si dupa atatia ani suna proaspat si puternic.
In 1999 Cornell lanseaza primul sau album solo: „Euphoria Morning”, un material aerisit, mai mult acustic, interiorizat, cu influente de anii ’70 si cu o abordare ce pe alocuri amintea de The Beatles.
In 2001, Cornell isi uneste fortele cu ex-chitaristul din Rage Against the Machine, Tom Morello, basistul Tim Commerford si bateristul Brad Wilk si astfel se naste super-grupul Audioslave. Au lansat trei albume: „Audioslave” 2002, „Out of Exile” 2005 si „Revelations” 2006 si… mai multe controverse politice.
Morello este un cunoscut activist comunist si formatia si-a manifestat constant pozitia anti-administratia Bush si mai ales al razboiului din Irak. Dar cel mai important moment – probabil – a fost concertul gratuit de la Havana, Cuba din 6 mai 2005.
Muzical, proiectul Audioslave a adus o combinatie proaspata de Rock cu influente Funk si Soul, multe elemente experimentale si progresive, insa n-a avut nici pe departe energia degajata de Rage Against the Machine sau primele trei albume Soundgarden. „Revelations” este un disc de exceptie, pacat ca politicul a distras simtitor atentia de la esenta: muzica…
2007 aduce al doilea album solo semnat Chris Cornell: „Carry On”. Cum lasa de inteles si titlul materialului, Cornell prezerva stilul si directia primului sau disc solo, dar si o parte semnificativa din mostenirea Audioslave. Este un disc de Rock Alternativ, predominant acustic si presarat cu elemente din anii ’70, nuante de Blues, Soul si Psihedelic, un amestec de tonuri grave si pasaje aerisite. Interesanta si inedita este si transcrierea facuta de Cornell piesei „Billie Jane” a lui Michael Jackson…
Conform declaratiilor sale, multe din piese erau destinate urmatorului album Audioslave.
I-se trage de la „Billie Jane” si Michael Jackson, nu stiu, noul album, lansat pe 10 martie 2009, se numeste „Scream”.
Discul a fost produs de Timothy Zachery Mosley, mai cunoscut sub numele sau de artist: Timbaland. Sa-mi explice si mie cineva, cum un rocker pur sange cum mereu l-am considerat pe Chris Cornell, ajunge sa fie produs de un astfel de personaj? Mai rau, co-autorul piesei „Take me Alive” este nimeni altul decat… Justin Timberlake. Nu, pe bune, sa-mi explice cineva! Dorinta de a pune mana pe cat mai multi bani chiar si in conditii de criza, nu pare o explicatie suficient de plauzibila…
Discul a debutat in top 10 Billboard, dar in doua saptamani a produs cea mai mare cadere din ultimii ani iesind din top 200. Recenziile albumului au fost predominant negative. Comentariul facut de cei de la Billboard mi s-a parut cel mai adecvat: „Uneori este un bun bizar, alteori un prost bizar”. :lol:
Cornell isi compara albumul cu Pink Floyd „The dark Side of the Moon” si Queen „A Night At the Opera”, punctand „elementele psihedelice” aduse de… Timbaland.
Albumul porneste cu „Part of Me”, piesa ce beneficiaza si de o scurta introducere, apoi intra intr-un ritm de dans ce aminteste de perioada „Blood on the Dance Floor” (1997) al lui Michael Jackson si de abordarile mai Funky-Disco ale lui George Michael. E mai mult decat bizar sa-l ascuti pe Cornell cantand: „Little girl, I love when she talks to me…
Oh, that b***h ain’t a part of me”. Instrumentatia este minimalista, chitara apare rar si este doar un accesoriu de fundal, ritmul mecanic, sintetizatorul cu tonuri caracteristice muzicii de dans domina compozitia, vocea lui Cornell este la fel de sarmoasa si flexibila, dar acomodarea este dificila.
„Time” intra direct, pe nesimtite, discul curge, este legat, in fapt nu se schimba mare lucru muzical, Cornell isi canta versurile pe aceleasi teme minimaliste, un suport Funky ambalat pentru consumatorii de club, amatorii de dans… Ciudat. Basul pulseaza, luminile palpaie, globul de oglinzi isi schimba culoarea sub lumina reflectoarelor si stroboscopul in combinatie cu tequila te ameteste… Piesa are o doza de dramatism ce contrasteaza cu abordarea, dar…”I wish we could rewind…”
„Make a little love, make a little war,
tell me how it feels dreaming without a future
have a little laugh, have a little cry,
each moment gets us closer to saying goodbye
Make a little love, make a little war…”
„Sweet Revenge” nu aduce nicio schimbara, ritmul scade usor, dar discul curge imperturbabil, sintetizatorul bazaie in fundal, constructiile sunt strict ritmice, vocea trecuta prin Vocoder al lui Cornell este inspaimantatoare…
Trecem in „Get Up”, macar vocea lui Cornell revine la „normal” chiar daca in fundal se aud si voci filtrate, muzica serpuieste ametitor, vine un nou val de Vocoder, apoi un riff de chitara, dar e doar o iluzie, finalul e ceva atat de Michael Jackson in cat nici Michael n-a mai reusit asa ceva pe „Invincible”.
„Ground Zero” mentine rudenia cu stilul si abordarea defunctului rege al Pop-ului, din fundal se si aud niste „au!”-uri neconvingatoare, vine un set de scratch-uri, muzica lipseste cu desavarsire…
„The speaker on?
Yeah, you like that?”
No, I don’t… :lol:
Trecerea in „Never Far Away” aduce vagi sperante, are o nota Psihedelica, chitara acustica trezeste usoare nostalgii, dar exceptand refrenul foarte familiar, nu se intampla nici de data aceasta o schimbare semnificativa. Suntem la piesa a 6-a si devine usor plictisitor ritmul. Re-apare chitara, dar cu nimic mai incisiva ca la… Michael Jackson si finalul dramatic inchide si primul calup de piese.
„Take Me Alive” este unul din momentele cele mai bune ale albumului. Amuzant, dar Justin Timberlake a ajuns salvarea lui Cornell… :lol: :lol: :lol: Piesa este tot in maniera aerisit-minimalista, tema orientala chiar daca incet-incet devine un cliseu standard, suna reconfortant, toba de discoteca este inlocuita de percutii cu vag iz tribal, vocea lui Cornell suna cald, dar are forta, refrenul este gras, se insurubeaza si dupa atata monotonie, parca-parca apare si o raza de soare.
„There’s no where for me to go
I’m a long way away from home
I wont go without a fight
you’ll never take me alive…”
Chris Cornell are dreptate: e departe de casa.
„Long Gone” intra direct si schimba tonul de Soul cu o abordare Trance, readuce ritmurile mecanice, este ceea ce numesc americanii acum R’N’B fara nicio legatura cu Rhythm and Blues-ul anilor ’60-’70… Un cantecel „radio friendly”, cam inodora, incolora. In final vine si o toba adevarata si chitara, dar este mult prea putin si este doar o punte spre piesa urmatoare.
„Scream” are un aer usor misterios, ra
mane ritmul mecanic, dar melodia este placuta, pianul fin din fundal ne mangaie, cu toate ca toata compozitia este lineara si cam monotona.
„Eneny” ne impinge inapoi in zona dansanta, este un Funk pulsant, are energie si ceva infuzie de Rock (Alternativ), e mult mai bine ca in restul discului, refrenul este puternic, aduce putin cu Moby, putea fi o tara mai incisiva…
Se trece direct in „Other Side of Town”, ramane pulsul Funk, dar ritmul de Tangou tunat numai bine pentru discoteca schimba nota piesei si revine abordarea de la inceputul albumului.
„Climbing Up the Walls” relaxeaza atmosfera, ritmul este mai domol, amestecul de Alternativ cu Pop-ul de sorginte american aduce o alta pata de culoare discului. Nu pot sa scap de senzatia ca Cornell a vrut sa puna mana pe mult si cam toate i s-au scurs printre degete…
„Watch Out” inchide albumul intr-un ton nostalgic si un amestec de Soul, Funk si Rock, vocea lui Cornell are nervul clasic si cand spune „Watch Out” inevitabil aminteste din nou de Ronnie James Dio. Dar cam aici se si termina Rock-ul. Urmeaza o pauza si cel mai frumos moment al albumului, un Blues 100%. Daca asa era tot discul si la sfarsit arunca o bucata de Disco-Funk si aceasta cronica si toate celelalte sunau altfel…
Chris Cornell nu si-a pierdut sperantele si nici casa de discuri, tot insista cu noi single-uri si clipurile sunt impins pe VH1 si MTV… E un vis frumos o revenire a formatiei Soundgarden, dar pare putin probabila… Matt Cameron este fericit in Pearl Jam, chitaristul Kim Thayil in afara de participarea pe albumul PROBOT al proiectului lui Dave Grohl n-a prea aparut iar basistul Hiro Yamamoto dupa proiectul TRULY a disparut complet…
Ascultand ce face Cornell, trebuie sa admit ca macar Pearl Jam au ramas Pearl Jam, chiar daca nu mai au energia de pe primele 3 albume.
Noroc ca Alice In Chains nu se dezmint, toate semnele arata ca „Black Gives Way to Blue” este un album care nu o sa dezamageasca fanii.
Brushox
Dacă vreți să vă înscrieți la newsletterul METALHEAD și să aflați primii ce trupe mari vin în România, dați un click aici: METALHEAD Newsletter
Intra si pe Canalul de Whatsapp METALHEAD si afla prima oara cine canta in Romania!
Ne gasesti si pe Instagram
