Alice Cooper - O retrospectiva (Partea 1 - 'Formatia')

Mai jos va prezentam un articol adaugat de ShiverMeSideways cu ajutorul tool-ului de Citizen Journalism oferit gratuit de METALHEAD. Scrie si tu !

Vincent Damon Furnier s-a nascut pe data de 4 februarie 1948 in suburbia Allen Park a orasului Detroit, din Statele Unite. Habar n-aveau parintii lui, Ella Mae si Ether Moroni Furnier, cel din urma fiind un preot, ca fiul lor va deveni o icoana a muzicii rock. Ca tanar, Vince a fost pasionat de sport si de rock’n’roll.

Surprinzator, el n-a fost introvertit sau izgonit de elita scolilor; dimpotriva, a fost popular si prietenos cu toata lumea. Aceasta natura a sa, foarte dezinvolta si calda, il va face cunoscut ca un apropiat al multor personalitati din industria muzicii (de la Jim Morrison sau Janis Joplin pana la Ozzy Osbourne sau Dave Mustaine) si ca o adevarata placere pentru intervievatori.

Cariera sa muzicala incepe modest, odata cu crearea grupului The Earwigs, la varsta de doar 16 ani, pentru a aparea la un spectacol dedicat sportului la liceul sau. Insa, nici macar unul dintre cei din formatie nu stia sa cante la vreun instrument, asa ca s-au imbracat ca The Beatles si au mimat piesele acestora.

Dar, fiindca le-a placut atat de mult, au decis sa formeze un nou grup, The Spiders, in care chiar sa cante. In aceasta formatie, pe langa Vince (la voce), se mai aflau Glen Buxton (chitara principala) si Dennis Dunaway (chitara-bass), ce vor lua parte la formula clasica a trupei Alice Cooper. In 1965, si-au lansat primul single, „Why Don’t You Love Me”. Mai tarziu, in 1966, alaturi de cel de-al doilea chitarist „clasic”, Michael Bruce, au lansat „Don’t Blow Your Mind”.

Muzica pare cam indepartata de meniul cu care domnul Furnier ne-a obisnuit, dar in poze se pot observa primele trasaturi „teatrale”: cantau cu o panza de paianjen pe scena. Un semn bun!

In 1967, s-au redenumit in The Nazz, dar numele era deja luat de Todd Rundgren. Astfel, in 1968, trupa a decis sa-si schimbe iar numele. Acum, Vince simtea nevoia ca formatia sa-si exploateze latura teatrala pe scena mai mult, si credea ca aveau nevoie de un „ceva” care sa-i scoata in fata.

Exista multe variante despre originea numelui, dar cert e ca vocalistul avea un concept: numind trupa Alice Cooper si luand rolul unei vrajitoare androgine, s-a imbracat in haine femeiesti si s-a machiat, astfel sperand sa atraga atentia ziarelor. Vince declara in 2010 despre inspiratia prezentei sale scenice: „M-am uitat in jurul meu si am observat ca avem numai eroi ai rock-ului. De ce? De ce nu avem un nemeric al rock-ului? Mie mi-a placut mai mult sa fiu Darth Vader sau Capitanul Hook al rock-ului!”. Astfel, in scurt timp, formula clasica al trupei Alice Cooper era gata:

Vincent Damien Furner - voce, muzicuta
Glen Buxton – chitara principala
Michael Bruce – chitara-ritm, clape
Dennis Dunaway – chitara-bass
Neal Smith – tobe

1. Pretties For You – 1969

In aceasta formula si-au inregistrat albumul de debut, care este un pic cam greu de digerat, mai ales pentru fanii care s-au obisnuit cu sunetul sau hard rock. Aici, muzica seamana mai mult cu rock psihedelic. Cu o productie aproape non-existenta si structuri „libertine” ale pieselor, acest disc l-as recomanda doar celor care vor sa zica „da, dom’le, am ascultat tot, da’ tot!”. Unii apreciaza onestitatea si duritatea sonora, dar sincer va spun ca nu-i pe gustul meu.

Tot in anul 1969 a luat nastere si reputatia „socanta” a lui Vince. In timpul unui concert, cineva a aruncat o gaina pe scena. Vocalistul, avand impresia ca tot ce are aripi zboara, a aruncat pasarea in multime, sperand ca va trece peste lume. Insa, oamenii din fata scenei au facut saracul animal ferfelita. A doua zi, in ziarele americane a aparut stirea conform careia Furnier i-ar fi muscat capul si i-ar fi baut sangele pe scena (suna cunoscut, Ozzy?). Frank Zappa, legendarul compozitor si chitarist, l-a sunat pe Vince si l-a intrebat daca e adevarat, iar cel din urma a raspuns ca nu. Zappa atunci i-a spus sa nu zica la nimeni, fiindca publicitatea generata era foarte buna!

2. Easy Action – 1970

Odata cu lansarea celui de-al doilea disc, formatia incepe sa-si concretizeze un sunet bazat pe un hard rock murdar si agresiv. Trupa continua sa-si desavarseasca si imaginea, coperta fiind o poza cu membrii stand cu spatele, aratandu-si pletele. Cu toate acestea, sunt destule pasaje instrumentale prelungite cu solo-uri taioase de chitara. Daca ati ascultat primul album, atunci ar fi indicat sa treceti si prin acesta, pentru a vedea progresul. In rest, personal, nu-l consider necesar.

3. Love It to Death – ianuarie 1971

Dupa doua albume care nu au avut succes comercial si critic, trupa avea nevoie de un hit. Cuplarea cu producatorul hard rock Bob Ezrin a devenit un eveniment fatidic, primul single din lunga relatie Cooper-Ezrin fiind „I’m Eighteen”, lansat in noiembrie 1970. Piesa a devenit un imn al adolescentilor si al rebeliunii deoarece, cum Vince spunea, „optsprezece ani este varsta la care poti fi inrolat in armata, dar nu poti vota” in Statele Unite.

Albumul care a urmat a devenit si el un succes (pozitia 35 pe Billboard), formatia avand un sunet concis (in mare parte) si direct, dar in acelasi timp versatil. De la garage rock dur pana la balade ale nebuniei, trademark-urile clasice Alice Cooper sunt prezente pe disc. Punctele forte pentru mine sunt „Caught in a Dream”, „I’m Eighteen”, „Is It My Body?” si „Ballad of Dwight Fry”. Un must-hear!

4. Killer – noiembrie 1971

Urmasul lui „Love It to Death” a continuat sa ridice standardele, iar pe disc se simte ca formatia, impreuna cu Ezrin, si-au intrat in mana. Desi fondatorii oficiali ai heavy metal-ului activau de doi ani (Black Sabbath), contributia adusa de Alice Cooper stilului nu poate fi negata, iar Glen Buxton devenea, incetul cu incetul, unul dintre cei mai sub-apreciati chitaristi ai rock-ului. Albumul are cate un pic pentru oricine: piese intunecate („Dead Babies” si „Killer”), o suita progresiva („Halo of Flies”), o balada („Desperado”, scrisa pentru Jim Morrison care a murit in acelasi an), sau niste hard rock maniac („Under My Wheels”). Trupetii devenau din ce in ce mai iubiti de tineri si mai urati de parinti.

5. School’s Out – 1972

In vara lui 1972, este lansat single-ul „School’s Out” care a devenit un hit urias (Top 10 in SUA, locul 1 in Marea Britanie) si a ramas pana in ziua de azi prezent in turneele Alice Cooper. Albumul cu acelasi nume care a urmat a ajuns pe locul 2 in topurile americane si le-a permis trupei sa se mute intr-o vila personala in Connecticut. Prezenta scenica a vocalistului s-a schimbat dintr-una androgina intr-una „macho” si dura, si acest lucru se simte si pe inregistrari. Vocea lui Vince este aspra si agresiva, taind prin tot mix-ul discului.

Cu toate acestea, sunetul formatiei este in continuare versatil, incorporand solo-uri de saxofon sau tuba, un final instrumental grandios, chitari acustice, iar clapele sunt aproape omniprezente. Pe mine nu prea m-a captivat discul, in afara piesei-titlu. Nu stiu de ce, albumul e bun si are destule parti interesante, dar pur si simplu nu pot face o legatura cu muzica, desi ii inteleg importanta. „Some men, you just can’t reach”. Totusi, il recomand cu caldura, fiindca e un album de referinta in discografia Alice Cooper.

6. Billion Dollar Babies – 1973

Inaintea aparitiei albumului, a fost lansat single-ul „Elected”, una dintre primele piese care sa aibe un videoclip asa cum il stim azi (nu doar formatia cantand). „Billion Dollar Babies” a devenit cel mai bine-vandut album al trupei de pana atunci, ajungand pe locul 1 atat in topurile americane, cat si cele engleze. Dramatismul, elementele horror, instrumentatia, solo-urile, vocea lui Alice, toate ating noi culmi. De la necrofilie („I Love the Dead”) pana la mersul la dentist („Unfinished Sweet”), Vince trateaza totul cu o jovialitate macabra ce te face sa te gandesti daca ti-ai lasa copilul sa asculte asa ceva!

Insa, Vince n-a scris niciodata versuri fara rost, si toate sunt cu tenta ironica sau mesaj. Cu toate acestea, uneori Alice Cooper chiar te poate baga in sperieti! Prima oara cand am ascultat „Sick Things”, nu stiam ce sa cred, dar cert e ca aveam parul de pe brate ridicat! Multi critici considera „Billion Dollar Babies” drept cel mai puternic album din istoria formatiei Alice Cooper si pe buna dreptate, daca vreti sa „intrati” in aceasta sfera a carierei legendarului shock rocker, va recomand sa porniti de aici. De ce? Pentru ca sunt hit-uri („Elected”, piesa-titlu, „No More Mr. Nice Guy”), pentru ca avem teatralitate („Hello Hooray”) si burlesc („Raped and Freezin’”).

Turneul care a urmat albumului a avut nevoie de 40-50 de oameni, peste 11,000 de kilograme echipament, doua TIR-uri, patru biciuri, o sonda de dentist, o masa chirurgicala, sase topoare, 300 de papusi de bebelusi, 22.000 de stropitoare, 58 de manechine, 280 de becuri de rezerva, 6.000 de oglinzi, 14 aparate de facut bule, peste 100 de litri de solutie spumanta si 250.000 de pachete de spuma de baie. Alice Cooper devenisera superstar-uri rock si isi traiau vietile ca atare. In special, Glen Buxton era dependent de droguri si Vince Furnier era vazut constant cu o cutie de bere langa el.

7. Muscle of Love – noiembrie 1973

Acesta este ultimul album lansat de formatia Alice Cooper. Bob Ezrin, producatorul care a modelat sunetul trupei intr-o forta a hard rock-ului, a parasit corabia, iar membrii erau cufundati in certuri si o viata a excesului. Discul este unul conceptual, bazat pe viata la marele oras (aici, New York, desi poate fi aplicat oricarei metropole) si atunci are un sunet influentat mai mult de jazz-ul si blues-ul anilor ’50 decat de garage rock-ul furios ce i-a alimentat pana acum.

Are momente saltarete („Working Up a Sweat”), balade („Crazy Little Child”, „Hard Hearted Alice”, „Teenage Lament ’74”) si chiar o piesa compusa pentru un film James Bond („Man With the Golden Gun”), dar care n-a ajuns pe coloana sonora. E un disc bun, muzica e destul de concentrata si versatila incat sa mentina interesul, dar per total parca nu se ridica la asteptarile impuse de „Killer” sau „Billion Dollar Babies” care l-a precedat.

Sper ca v-a placut articolul si va rog sa reveniti pentru partea a doua, „Solo”!