Citizen Journalism: Deep Purple, Black Sabbath, Iron Maiden, Def Leppard, Bon Jovi, Metallica, Judas Priest sau Dream Theater. Sunt doar cateva nume pe care le-am putea scrie fara retineri intr-o „fictiva” carte de aur a muzicii rock. Cu siguranta, activitatile de studio si de concert ale unor astfel de trupe de-a lungul anilor le-ar recomanda fara doar si poate ca modele, standarde de calitate creativa.
Demersul de fata va fi o pledoarie in favoarea acestor „titani” ai muzicii rock. Intrebarea care survine in mod logic este: „De ce ar avea nevoie de un avocat astfel de trupe deja consacrate?”. Pentru ca am intalnit foarte multe comentarii facute de ascultatorii de muzica rock care au caracteristici comune cum ar fi ca aceste trupe nu mai sunt ce-au fost o data, ca fac muzica doar pentru bani si nu pentru fani, ca s-au comercializat, ca nu mai au nimic de spus, muzical vorbind.
O prima idee pe care as vrea sa o pun ca fundament al acestui articol este intelegerea faptului ca fiecare artist, indiferent de domeniul sau de activitate, are un moment de apogeu, diferit ca durata de la caz la caz. Munca pana la atingerea acestor culmi ale creatiei poate fi una titanica, dar se poate vorbi si de un drum mai usor catre apogeu, in alte cazuri. Insa ce este cel mai dificil de obtinut de catre un creator de arta este ca el sa se mentina in echilibru in acel punct maxim de inspiratie artistica. In cele mai multe cazuri, acest lucru este imposibil.
Revin la ceea ce ne intereseaza spunand ca, personal, consider ca apogee de creatie rock albume ca ...And Justice For All, Paranoid, Slippery When Wet sau Images And Words. Exemplele pot continua enumerand chiar mai multe discuri apartinand aceleiasi trupe, insa nu asta este important, exemplificarea in sine. Ceea ce conteaza este incercarea de a aduce echilibru intre aceste albume senzationale si cele mai putin inspirate ce le-au precedat sau care au urmat. Am citit mii de comentarii extreme, de o rautate rara, la adresa albumelor care au schimbat o directie muzicala cu care fanii erau obisnuiti, si mai grav, atacuri josnice chiar la adresa trupelor respective. Ca exemple pot enumera albume ca Load, Octavarium, The X Factor sau Crush. Astfel Metallica au devenit comerciali, Dream Theater la fel, Iron Maiden sunt de-a dreptul plictisitori si ar trebui sa-si faca bagajele, iar Bon Jovi ar trebui eliminati in totalitate.
Si ce inseamna comercial? Ca se vinde? Este Back In Black un album comercial pentru ca a vandut aproape 50 de milioane de exemplare? Este chiar asa de groaznic daca aceste trupe fac bani din munca lor titanica? Nu vin atacurile oare doar din grave frustrari personale?
Ce denota aceste interventii este o falsa senzatie de atotcunoastere a rau-voitorilor si o crasa lipsa de respect la adresa artistilor respectivi. Acesti atacatori ajung sa considere un album mai slab al unei trupe ca un afront personal, ca o jignire la adresa ascultatorului. Altfel, nu-mi pot explica ferocitatea. M-am intrebat de multe ori de ce se uita cu mare usurinta cat de mult au daruit aceste trupe chiar ascultatorilor care acum ii jignesc. Este chiar imposibil ca Death Magnetic sa placa mai putin sau sa nu placa deloc fara a se trece la opinii extreme, fara nici o tangenta cu bunul simt?
Cum ar trebui atunci abordate aceste „caderi” din gratia inspiratiei artistice?
Voi da un exemplu personal. Nu am sa pot niciodata arunca cu noroi in Bon Jovi. Deoarece albumele Slippery When Wet, New Jersey si Keep The Faith mi-au infrumusetat si imbogatit ani la rand nesfarsitele ore de auditii. Nu sunt un fan al noii lor directii muzicale, dar o respect. Sunt indreptatit sa nu imi placa ultimele lor albume, dar in nici un caz sa-i injur. Si nici sa ma dau „destept” si sa-i jignesc pe fanii impatimiti ai trupei care inca ii asculta cu aceeasi placere. Momentul lor de apogeu care a „vrajit” milioane de ascultatori le-au adus dreptul la respect pe veci. Exemple asemanatoare sunt multe, in ce ma priveste.
De multe ori dorinta de a cauta nod in papura marilor trupe este ingrozitoare. Altfel nu imi pot explica o afirmatie de tipul „Dream Theater au mai miscat ceva cu Images, Awake si Metropolis, dar acum sunt o trupa comerciala care nu mai face doi bani”. Sau „Iron Maiden au numai piese lungi si plictisitoare de peste 15 ani incoace. Sunt expirati, fac muzica doar pentru bani”.
Nu e nici o problema daca unora nu le place The Final Frontier, de exemplu. Dar o pot spune sincer si raspicat, fara a murdari numele grandios Iron Maiden si fara a jigni pe cei care au o parere total diferita.
Este oare nevoie de atata „bazar”, de asa de mult „balci”? Este o problema care isi are radacini adanci infipte in contextul social? Se poate. Inclinatia instinctuala a unor astfel de ascultatori este de a fi depreciativi, si nicidecum de a accepta o noua forma de expresie a unui artist. O mai mare problema este ca acestia vor sa faca din aceasta atitudine a lor – care, in cele din urma, este la indemana oricarui afon muzical – o demonstratie de intelepciune, de nemarginita cultura muzicala. Dar bietii se afla intr-o eroare majora. Totusi o fac pentru ca intotdeauna acest mod de a vedea lucrurile, fiind mai galagios si rudimentar, va pune in umbra pe cel care vrea sa apeleze la un limbaj civilizat si sa apere trupele in cauza.
Detractorii uita cu usurinta ce a facut un artist anume pentru ei. Ei au cazut intr-o capcana imensa. Intr-o societate dominata clar de materialism e greu sa se vada ceea ce Def Leppard sau Iron Maiden ne-au daruit de-a lungul anilor. Dar asta nu inseamna ca munca si cadoul lor facut ascultatorilor este mai prejos decat orice posesii materiale am avea. Dimpotriva. Ce poate fi mai special decat trairile sufletesti oferite de un album ca Powerslave? Sau Pyromania? De nepretuit. Apelez la respectul cuvenit legendelor muzicii rock. Apelez la analizarea in ansamblu a unui drum artistic in defavoarea definitiva a unei judecati fragmentate.
Si replica la afirmatia subreda ca marile trupe rock „nu mai sunt ce-au fost” am ales-o dintr-un domeniu diferit. Inainte de meciul de box din Zair dintre Muhammad Ali si George Foreman, nimeni, absolut nimeni nu acorda vreo sansa fostului campion Ali, din cauza varstei si a faptului ca Foreman era neinvins la acea ora, dupa 40 de intalniri. Vestitul reporter si prieten al lui Ali, Howard Cosell il intreaba: „Ali, lumea spune ca nu mai esti boxerul care erai acum 10 ani. Ce ai de zis?”. Si Ali raspunde: „Ei, bine, eu am vorbit cu nevasta ta si mi-a spus ca tu nu esti nici macar barbatul care erai acum doi ani”. Concluzia?
Un lucru pe care legendele rock l-ar putea folosi drept scut in fata atacatorilor: „Munciti si va rupeti creierii in studiouri si turnee nesfarsite, uzati-va vocile si trupurile la maxim, faceti sacrificii pentru fani in defavoarea familiilor voastre cum am facut noi zeci de ani la rand, si vedeti apoi daca mai sunteti ce-ati fost”.
Punct.
Dacă vreți să vă înscrieți la newsletterul METALHEAD și să aflați primii ce trupe mari vin în România, dați un click aici: METALHEAD Newsletter
Intra si pe Canalul de Whatsapp METALHEAD si afla prima oara cine canta in Romania!
Ne gasesti si pe Instagram
