Alice In Chains - Black Gives Way To Blue

Cand toate secretele devin banalitati cunoscute, cand nu mai stii daca lumea s-a intors cu capul in jos sau tu o iei tot mai razna, cineva trebuie sa te verifice la cap, da, esti sau te simti ultimul de felul tau, este decizia ta, privesti inapoi cand soarele rasare din nou rosu la orizont ca un trandafir in flacari, bule de acid se ridica din valurile spumoase ale vietii, ciocniri si lectii invatate, lucrurile pe care nu ti-le poti scoate din cap, cum nici pe ea nu o poti uita s-au sterge din amintiri, un infern particular, interiorizat si intunecat, ca-n final din tot ce este negru sa se nasca raza de speranta… albastra.

Doamnelor si Domnilor, Alice in Chains s-au intors!

Nimeni nu-l inlocuieste pe Layne Staley (22 august 1967 – 5 aprilie 2002) si nici nu cred ca asta ar fi rostul lui William DuVall, dar pentru cei curiosi sau neincrezatori, „Black Gives Way to Blue” este un album 100% Alice In Chains, nu s-a schimbat nimic si suna la fel de intunecat, are aceleasi stralucire de Blues si aceleasi riff-uri de Metal greu (Heavy) si contorsionat, vocile au aceleasi tonuri uneori schizofrenice, alteori calde sau in forta, muzica ne coboara in aceleasi labirinturi tenebroase si ne ridica cu aceeasi usurinta la suprafata pentru cate o gura de speranta.

Cu toate ca formatia s-a infiintat in 1987, marele succes a venit dupa ’90, odata cu valul Grunge, vanatoarea de noi „Nirvane” din Seattle si cu difuzarea sistematica a piesei „Man In the Box” de pe albumul de debut „Facelift” (1990) pe (la aceea vreme almighty) MTV.

Cu toate ca marketingul a incercat sa comaseze toate trupele din noul val venite din Seattle – si apoi nu numai – in cutia si sub eticheta Grunge, careul de asi, Nirvana, Pearl Jam, Soundgarden si Alice in Chains si-au vazut de treaba si muzica lor. Daca primele doua au explorat zona Alternativa, Nirvana intr-o abordare mai Punk, Pearl Jam intr-o maniera mai apropiata (Hard) Rock-ului traditional, Soundgarden si Alice In Chains au avut o abordare mult mai metalica, mai grunjoasa, cu evidente radacini Heavy. Daca Soundgarden pe parcurs s-au domolit si treptat s-au apropiat tendintei generale abandonand tot mai mult riff-urile taioase, Alice In Chains au devenit tot mai intunecati si tot mai Heavy.

Nu este de mirare, atata timp cat Alice In Chains au catat in deschiderea turneului Clash of the Titans din 1991 unde cap de afis au fost Slayer, Megadeth si ANTHRAX, in 1992 au cantat in turneul-festival Lollapalooza alaturi de Primus, Tool si Rage Against the Machine sau in 1993 in turneul Metallica / Suicidal Tendencies…

1992 aduce albumul „Dirt” pe care trupa amesteca genial momentele Heavy cu un Blues grav, Psihedelic. Albumul intra direct pe locul 6 in top-ul Billboard si este cel mai vandut disc al formatiei pana-n prezent. De la riffurile vanjoase din „Them Bones” sau „Hate to Feel” pana la piese mai retinute, dar la fel de intunecate si grave ca genialul „Rooster” sau „Down in a Hole”, trupa a aliniat un album cu 13 piese la fel de bune, formand un material compact si cursiv.

Merita amintite si E.P.-urile dintre albume, materiale acustice, mai linistite si ceva mai luminoase. „Sap” apare in 1992, premergator albumului „Dirt” si contine 5 piese, „Jar of Flies” apare-n 1994 si are 7 piese, un material tot acustic si destul de lung sa se situeze pe granita dintre E.P. si L.P.


Un disc genial este albumul „Above” semnat Mad Season si lansat in 1994, trupa ce-i reuneste pe Layne Staley – voce, chitara, Michael McCready – chitara (Pearl Jam), John Baker Saunders – bass (The Walkabouts) si bateristul Barrett Martin (Screeming Trees). Trupa s-a intrunit „accidental” la o clinica de dezintoxicare (rehab), nu este de mirare ca albumul rezultat este o exorcizare a demonilor imbibat cu mult Psihedelic pe un fundament de Blues contorsionat. Un material genial si unic!

Heroina din pacate si-a pus amprenta ireparabil pe activitatea si viata lui Staley. In 1995 este lansat albumul auto-intitulat „Alice In Chains”, un disc parca si mai grav, intunecat, un amestec perfect de faze Heavy si momente de Blues Psihedelic, un disc cu un ton grav si ceva mai greu de digerat.

In 1996 este lansat albumul „Unplugged” ce parea sa aduca o raza de lumina si revenirea, recuperarea lui Staley si care pe langa piesele consacrate contine si o piesa noua: „The Killer Is Me”. In 2000 este lansat si un album live imprimat in iulie 1996.

Layne Thomas Staley moare pe 5 aprilie 2002, trupul sau fiind descoperit in apartamentul sau pe 19 aprilie. Autopsia a aratat ca moartea a survenit in urma consumului amestecat de heroina si cocaina.

Asta parea sa fie si finalul trupei Alice In Chains…


In 2005, Jerry Cantrell, Mike Inez, si Sean Kinney s-au reunit pentru un concert caritabil, la voce fiind adus Pat Lachman (din Damageplan-ul lui Dimebag Darell).

In martie 2006 urmeaza un alt concert pentru VH1, unde la microfon este invitat Phil Anselmo si… William DuVall (un vocal de pe scena Punk/Hardcore , a cantat in formatii precum Awareness Void of Chaos, Neon Christ, Comes with the Fall si chitarist pentru Bl’ast).

A urmat turneul de reuniune unde la bas a cantat… Duff McKagan (ex- Guns’N’Roses, Velvet Underground).
Inregistrarile noului album au inceput in 2008 iar la bas a revenit Mike Inez.


„Black Gives Way to Blue” o sa fie lansat oficial pe 29 septembrie si este albumul cu numarul 4 al formatiei dupa o pauza de 14 ani…

„All Secrets Known” deschide materialul cu un riff ce balanseaza straniu intre lumina si obscuritate, este imediat un clasic Alice In Chains, are toate ingrediente si este atat de proaspat incat ai senzatia ca ieri i-ai ascultat ultima oara.

Un nou inceput – canta Cantrell – si o face convingator, piesa se mentine intr-un tempo mediu, apasat, chitara macina, vocea vine ca o mangaiere, un joc dual pe care Alice In Chains l-au insusit si perfectionat.
„Check My Brain” vine cu riff-uri si mai apasate, in aceeasi nota usor disonanta ce a devenit marca lui Cantrell, este o piesa Heavy cu un refren mai insorit: „California fine, somebody check my brain, California alright, somebody check my brain!”. Piesa nu este mai rapida, dar are greutate, apasare, un balans perfect si un refren care se intipareste instantaneu in mintea ascultatorului.

„Last Of My Kind” pastreaza tonul grav, vocea lui William DuVall este filtrata, nu, nu este o copie Layne, nici nu incearca sa fie, canta altfel, are forta si se integreaza perfect in lumea colorata si stranie al Alice In Chains-ului unde Metalul si Psihedelicul se combina perfect. „Last of my kind still standing…” Lumea s-a schimbat in ultimul deceniu si jumatate, dar este o placere sa asculti din nou muzica neschimbata a formatiei din Seattle.

„Your Decision” aduce putina lumina si seninatate prin abordarea acustica, este o compozitie simpla si „cuminte”, dar curge placut, orchestratia este rafinata, are atmosfera de pe „Jar of Flies” si „Unplugged”, nu inventeaza a cinci-a roata la caruta, dar este perfect Alice In Chains.

„A Looking In View” putea fi pe oricare alt album anterior, are un riff aspru si un pasaj „aerian”, Psihedelic, are energie si tensiune concomitent, pasajele se succed natural, temele se urmaresc sau se suprapun, melodia serpuieste intr-o lume bizara care se incolaceste in jurul tau si te trage in jos…

„When The Sun Rose Again” incepe cu riff-ul pe chitara rece, creeaza din prima o atmosfera stranie, acordurile sunt descompuse, vocile te calauzesc in bataia usoara a percutiilor. Este o tema in forta servita „la rece”, are o nota ciudata, dar convingatoare. O combinatie castigatoare.

„Acid Bubble” este un Blues turnat intr-o forja. Nimeni sau foarte putini stiu sa amestece cele doua genuri (Blues si Metal) la modul la care o fac Alice In Chains. Poate Down. :) Piesa are tonul grav al precedentului album, rabufniri in forta, pasaje misterioase si trase la umbra, parti lente si macinatoare urmate de riff-urile in forta.

Mereu am apreciat la Alice in Chains ca nu incearca sa se faca placuti si comestibili si isi urmeaza viziunile.
„Lesson Learned” vine cu un nou set de riff-uri a la Cantrell, se animeaza usor muzica, tonul este ceva mai deschis, dar in aceeasi maniera inconfundabila, ca o lectie bine invatata.

“Take Her Out” are ritmul magic, riff-ul este apasat, dar modelat si „ascuns” in fundal, corurile au amploare si gravitate, armoniile se strecoara si se insurubeaza imediat in suflet si raman acolo ca niste cuie ruginite.
“Private Hell” in ciuda titlului are o armonie ceva mai calda, vocile amintesc pe alocuri de Staley, pasajele asezate si aerisite se amesteca cu interventiile mai in forta, este un omagiu adus lui Layne Staley.

“Black Gives Way To Blue” inchide materialul intr-o abordare aerisita, cu caldura toamnei as spune, intr-o maniera de Blues cu infuziile aderente de Alternativ, o piesa simpla si frumoasa care vine ca o eliberare…

Un disc de exceptie, fiecare piesa sta in picioare si constructia generala al albumului este bine gandita, fiecare piesa asezata cu grija la locul sau, compozitiile de 3-4 minute si piesele grele ce sar de 7 minute curg firesc si cu sens.

A meritat asteptarea si merita cumparat discul!

brushvox [Mr. Pan[k]sament] pe Blogul sau de pe METALHEAD