Guns N' Roses - Use Your Illusion

Mai jos va prezentam un articol adaugat de ShiverMeSideways cu ajutorul tool-ului de Citizen Journalism oferit gratuit de METALHEAD. Scrie si tu !

Banuiesc ca nu are rost sa incep prin a descrie cine-s Guns N’Roses. Au revolutionat atat imaginea, cat si sunetul hard rock de la sfarsitul anilor ’80; au devenit limbajul tuturor rockerilor – aratau cam a hair band, dar erau atat de agresivi atat pe scena, cat si in studio si in viata reala. Pentru mine asta a fost punctul lor forte din punct de vedere muzical: aveau totul. Primul lor album (considerat de foarte multi critici drept unul dintre cele mai bune debuturi din istoria muzicii), „Appetite for Destruction” a prezentat esenta Guns N’Roses din acel moment (1987) – furie, o nebunie beata si versuri despre viata pe Sunset Strip din L.A. Erau 75% „cock rock”, cum ar spune americanul, dar mai aveau acel 25% melodie, evidentiata pe piese precum Sweet Child O’ Mine sau pe a doua jumatate a piesei Rocket Queen. A fost greu sa urmeze cu ceva la fel de bun, dar ceea ce au scos pe piata in anul 1991 va schimba pe veci fata rock-ului.

„Use Your Illusion” este impartit in doua cd-uri, dar poate fi considerat un cvadruplu album, fiindca fiecare parte are in jur de 75 de minute, in timp ce majoritatea discurilor aveau 45 de minute. Intr-adevar, varianta originala pe vinil era compusa din patru discuri. Sunt atat de multe de spus despre acest album, incat ma tem sa nu ma lungesc extrem de mult, asa ca voi incerca sa va fac rezumate la romanele din capul meu.

Componenta este formata din Axl „I’m greater than God” Rose, Saul „Slash” Hudson zis „Face melter”, Izzy „Rhythm guitar from Hell” Stradlin, „Duff” McKagan zis „Bad, blonde m**********r”, Matt „BOOM” Sorum si Dizzy „Keyboard dude” Reed. A spune ca fiecare din oamenii astia fac o treaba extraordinara pe album ar fi de departe putin spus. Daca il iei pe oricare dintre membrii formatiei, sunetul „Use Your Illusion” ar fi diferit, iar „casa” Guns s-ar prabusi, in opinia mea. Toata lumea da 150% din ce poate, si se simte!

Bun, dupa introducerea mult prea lunga care-mi e caracteristica, sa incepem sa ascultam albumul. Primul disc debuteaza absolut superb, cu piesa „Right Next Door to Hell”. Daca vreti o piesa care sa caracterizeze concentrat sunetul aflat la baza Guns N’Roses, asta e, dupa parerea mea. Super solo, ritmuri bombastice, riffuri grele, si Axl zbierand si scrasnind. Urmeaza „Dust N’Bones” care e mai laid back si pe care Izzy este vocea principala. Acum, multi zic ca „Live and Let Die” e un cover absolut oribil, dar, in opinia mea, piesa e un exemplu superb de HARD rock simfonic. Da, varianta originala Wings primeste laudele compozitionale, e o piesa minunata, dar Guns au pus niste par pe (sa-mi fie cu iertare) ... piept. Urmeaza „Don’t Cry”, prima din multele balade care populeaza albumul. Insa, baietii au fost destepti si au ales piesa asta ca prima balada pentru ca urmareste formatul „clasic”, adica nu are orchestratii sau alte inflorituri, it’s just them. „Perfect Crime” e inca o bataie de strada cu trupa, o ocazie sa ne scuturam de toate „chestiile alea moi” ramase de la melodia precedenta.

Insa, vine „You Ain’t the First”, un moment acustic parca scos din delta Mississippi-ului. Deci, pana acum am fost expusi la hard rock murdar, rock simfonic si blues, iar asta nu e deloc un lucru rau in opinia mea. Acum e timpul sa mergem din delta in bar, sa cantam un pic de Rolling Stones mai taios prin intermediul piesei „Bad Obsession”. Iar din bar sarim intr-un tren si ajungem iar in L.A. cu „Back off b***h” sa ne murdarim un pic mai mult. „Double Talkin’ Jive” deja ne duce intr-un cadru western, iar cu Izzy la voce principala. Versurile parca sunt linii clasice dintr-un film, dar partea instrumentala din a doua jumatate a piesei reprezinta, dupa parerea mea, punctul central, cu melodiile sale precum dintr-un film western (ma repet? eh, n-am ce-i face, daca asa e), cu influentele spaniole si cu finish-ul acustic. Personal, sunt suprins de cata maturitate pot infuza oamenii astia in ceea ce este, la baza, sleaze rock.

But that’s not all, urmeaza punctul culminant al discului, „November Rain”. Poate sunt eu prea moale si squishy pe dinauntru, dar emotia din piesa asta poate fi cu greu gasita in orice alta parte. De la orchestra pana la solo-urile de chitara ale lui Slash, piesa absolut vibreaza intr-un fel nemaipomenit. Cand incepe, imi vin in minte toate gandurile cinice care imi spun ca e vorba de bani si ca sa ma uit la cliseele din piesa, dar nu pot, si uit toate tampeniile astea pana la urma. Muzica buna e muzica sincera si, in final, nu-i asta tot ceea ce conteaza? Iar mie imi suna sincera piesa. As putea-o compara cu „Nothing Else Matters” de la Metallica si stiti ce? Nu suport piesa aia, dar realizez ca sunt ipocrit. Poate ar fi timpul sa ma mai destind si in momentul in care ascult melodii de genul „November Rain”, „Don’t Cry” sau chiar si „Nothing Else Matters”, sa-mi formez relatia mea cu muzica, indiferent de circumstante, de intentii si de ce se intampla in exterior. Si as vrea sa sugerez tuturor sa faca asa. Doar pentru ca facem parte din marea familie a „rockerilor” sau a „metalistilor”, cred ca cel mai important este cum relationam cu muzica, indiferent de gen. Daca unui pletos (sau chelios, sau mediu, nu discriminez!) i se pare sincer ca o balada de la Lady Gaga il atinge in locuri nebanuite, atunci eu ii zic asa: „Foarte bine, amice, ca esti sincer. Dar, te rog, nu spune mai tare in club, sa nu ne luam bataie!”. (Sunt curios daca acum o sa-mi sara lumea la gat ca am mentionat-o pe tanti colorata.)

Moving on, dam in gradina, unde, OH MY GOD WE’RE NOT WORTHY! Yup, copii, e rockerul-omorat in serie preferat, Alice Cooper! Piesa „The Garden” are un mesaj clar anti-droguri, Alice fiind un puternic luptator in acest sens. Si acum, e momentul de trivia! In anul 1991, Alice Cooper scoate pe piata albumul „Hey Stoopid”, piesa-titlu avand iarasi un mesaj puternic anti-drog. Slash canta la chitara pe melodia asta, alaturi de Joe Satriani, iar Ozzy Osbourne canta backing vocals. O alta bucatica interesanta de informatie este ca Alice este nasul (cu „sh”) lui Dave Mustaine (fondatorul si liderul Megadeth) si l-a salvat, practic, de la viata sa plina de dependente. Revenind la muzica, frumusetea la piesa consta in contrastul dintre strofa relaxata, cu chitara acustica si un sunet curat, si refrenul agresiv pe care intra Alice la voce. Ce mai lipsea de pe disc? Lightning-fast rap? Ok, avem si d-ala pe „Garden of Eden”, o piesa ce pare rezultata dintr-o supradoza de „speed” si care suna ca un film kung fu concentrat aruncat in stomacul ascultatorului. Marfa.

Ne intoarcem la balacirea prin noroi cu „Don’t Damn Me”, o piesa ce ne reliefeaza o parte din mintea lui Axl, in special legat de cum scrie versurile: „But Don''t Damn Me/When I Speak A Piece Of My Mind/''Cause Silence Isn''t Golden/When I''m Holding It Inside/''Cause I''ve Been Where I Have Been/An’ I''ve Seen What I Have Seen/I Put The Pen To The Paper/''Cause It''s All A Part Of Me”. As complimenta rifful si solo-urile, dar hai sa fim seriosi, absolut TOATE riffurile si solo-urile de pana acum au fost dementiale si memorabile, si ne apropiem de sfarsitul discului. Ce alt album mai stiti voi va tine in priza 56 de minute? (PS: moment genial – la sfarsitul piesei, Axl zbiara „Awwwwright, that sucked!” – LOLozaur!)

Saltareata „Bad Apples” este urmata de cinica „Dead Horse”. Si acum, discul se incheie cu piesa „Coma”, ca ne mai aveam nevoie de niste influente progresive. Rifful principal este absolut GREU, fiind anuntat de bass inca de la inceputul piesei. Credeti ca Guns n-au de-a face cu metalul? Ei bine, wrong! (Desi cred ca ne-am dat seama de asta deja de mult, dar ma rog, I really love that riff). De la luptele crancene dominate de chitara electrica si tobe pana la culmile plutirii pe norii inconstientiei, „Coma” e o piesa completa. A fost scrisa de Axl in doua ore dupa ce lesinase in studio. Se chinuise de-un an sa o compuna, dar cand a intrat in studio si-a pierdut constiinta. (info luat de aici: http://hem.passagen.se/snoqalf/s-coma.html ).

In acest moment, as vrea sa fac cateva mentionari. Matt Sorum chiar distruge tobele sale si dovedeste ca e un instrumentist de exceptie, iar Axl e in cea mai buna forma a vietii lui: e dramatic, e dur, injura, e emotional, e tot ceea ce trebuie sa fie un vocalist bun. Indiferent de personalitatea lui, performantele sale pe „Use Your Illusion” si, intr-o masura mai mica, pe „Appetite” nu sunt de lepadat. Hats off! Ca sa nu mai spun de tonul de bass al lui Duff care e absolut demential! Iar Izzy e un adevarat Malcolm Young al grupului, steady as a rock, care formeaza impreuna cu Matt si Duff un perete de sunet prin care nu trece nici macar o musca!

Si astfel se incheie prima parte! Coperta este aceeasi pentru ambele parti, dar pe primul disc este dominata de culorile rosu si galben, ceea ce reprezinta intensitate, pasiune si furie, iar muzica este la fel. Coperta celui de-al doilea disc e dominata de albastru si mov si muzica astfel este, prin contrast, mai emotionala si mai personala. O alta bucatica de trivia interesanta este ca Slash sustine ca majoritatea pieselor de pe „II” au fost scrise pe chitari acustice in cateva nopti la el acasa. Cred ca asta explica natura mai melodica a discului.

„Civil War” deschide ce-a de-a doua parte a albumului. Am auzit pareri ce spuneau ca aceasta este ultima piesa buna semnata Guns N’Roses, ca orice urmeaza nu mai conteaza. Pot intelege de ce, melodia e dura, are un mesaj („What’s so civil about war anyway?”) si are furia tipica trupei, dar restul discului nu-i deloc de uitat. „14 years”, inca o piesa cu Izzy la voce are un ritm saltaret, iar subiectul este prietenia dintre acesta si Axl, care durase de 14 ani pana in acel moment. „Yesterdays” este o piesa emotionala, usurica, dar oarecum umbrita de melodia ce-i urmeaza, coverul Bob Dylan, „Knocking on Heaven’s Door”. Ohhh, da, asta cred ca este printre cele mai cantate piese din toate timpurile, cover-uri fiind facute de oricine a luat vreodata o chitara in brate. Va recomand cu multa caldura cea cantata de Roger Waters pe albumul sau „Flickering Flame: The Solo Years Vol. 1”, este incredibil de atmosferica (ca deh, doar vorbim de Waters aici). Dar noi vorbim despre varianta Guns aici, cea cu par pe piept, cu solo-uri puternice de la Slash si cu un feeling de western (Iar trivia? Da! Bob Dylan a scris melodia pentru filmul „Pat Garrett and Billy the Kid” din 1973, de-asta suna asa). Iarasi, am auzit multe pareri negative despre piesa asta, dar cred ca doar din cauza ca indivizii se plictisisera de ea. Eu tot o consider geniala in simplitatea ei.

Vine „Get in the Ring”, o melodie despre lupta trupei cu presa scandalagioasa si criticii nemilosi (Why do you look at me when you hate me/Why should I look at you when you make me hate you too/I sense a smell of retribution in the air/I don''t even understand why the f**k you even care). Axl injura de mama focului si mentioneaza jurnalisti de la reviste precum „Kerrang!” sau „Spin” ceea ce dovedeste cata libertate artistica au avut de la casa lor de discuri. Sincer, ma intreb cum de a trecut asta de Geffen, dar ma rog, nu cred ca as vrea sa-l supar pe Axl (stim ce s-a intamplat cu cel care filma la un concert de-al lor, nu-i asa?).

Interesant de stiut este ca pe „Shotgun Blues”, Rose canta la chitara-ritm, iar Izzy backing vocals pe refren. In rest, e inca un festival de injuraturi care seamana un pic cu o piesa punk. Bine, mai toate piesele agresive de la Guns au un edge de punk, pentru ca sunt cat se poate de directi. „Breakdown”, aparent, a fost una dintre cele mai complicate piese de inregistrat datorita partilor grele de chitara, tobe, si pian care trebuiau sincronizate. Dupa spusele lui Slash, Matt Sorum chiar si-a iesit din minti de cateva ori incercand sa cante corect. E o piesa care trece prin multe stari, de la lin la mean, fiind dominata de pian.

„Pretty Tied Up” debuteaza cu sunete exotice indiene si subtitlul „The Perils of Rock N’Roll Decadence!” ceea ce anunta fapte mari. Intr-adevar, piesa e catchy, iar versurile sunt inspirate dintr-o experienta in care Izzy a intalnit o d********x si pe clientul ei. Dupa doua ore de „Use Your Illusion”, incep sa simt oboseala si apreciez atat de mult bridge-ul/finalul cu pian si chitara funky de pe „Locomotive”, piesa urmatoare. E intensa, dar partea aceasta care incepe la 6:30 o scoate din anonimat. Mai ascult inca o data; la fel de bun! Vine „So Fine”, o balada asezata si bluesy pe care intra Duff McKagan la voce. Creeaza o atmosfera calda, de piesa inregistrata la o bere cu prietenii (Duff chiar zice la un moment dat „Yeah, guitar, come on!”). De altfel, sentimentul acesta este mult mai prevalent pe aceasta parte a albumului.

Ahhh, „Estranged”. Piesa asta e cunoscuta pentru doua motive: videoclipul in care Axl sare de pe o nava (cel putin din cate imi amintesc) si linia melodica pe care Slash o canta pe chitara. Desi videoclipul e bun pentru a vedea cat de dramatica si pompoasa devenise imaginea trupei in 1993 (ceea ce nu e intotdeauna un lucru rau din punctul meu de vedere), as zice ca muzica e mai importanta acum. Iar „Estranged” e de-a dreptul fascinanta. De la tonul chitarii principale pana la vocea lui Axl, fiecare secunda a piesei m-a atras si a ramas printre favoritele mele de cand am ascultat-o. Urmeaza „You Could Be Mine” si iata-l iar pe Duff cu tunetul! Piesa e desigur legata de filmul „Terminator 2: Judgement Day”, dar a fost inclusa si in recentul „Terminator: Salvation”. Ce sa spun despre ea, e heavy si urata.

Apoi, vine enigma mea. De ce o a doua varianta „Don’t Cry”? Am cautat informatii si nu am gasit. Poate nu sunt capabil, dar mi-ar placea sa ma lumineze cineva. Piesa e puternica si emotionala, am mai vorbit un pic despre ea pe primul disc. „My World” este adevaratul moment solo Axl Rose. E ciudat si deplasat, total aiurea dupa o balada, mai ales una atat de reusita. Aceasta „piesa” e un zid sonor de efecte electronice, rap, si multa ura. Aparent, si trupetii au fost surprinsi sa vada ca a aparut pe album. Indiferent daca reprezinta o viziune in capul lui Axl sau nu, in opinia acestui obosit ascultator, nu e un sfarsit bun pentru un album.

Imi scot castile de pe urechi si observ ca e tarziu. Sunt vlaguit, dar ma simt bine, ca si cum as fi terminat de citit un roman de nota 10. „Use Your Illusion” este un proiect grandios si indiferent daca iti plac sau nu Guns, daca ti se pare ca sunt doar cateva piese care iti plac dupa „Appetite”, albumul merita ascultat macar o data daca intr-adevar esti pasionat de muzica. Hard rock, heavy metal, punk, sunetul este bine inchegat si puternic. Armonia si puterea sunt legate si transformate intr-un tot unitar.

Nu stiu ce au facut, dar au reusit. In proportie de 99%, albumul este genial. Este echilibrat, dar variat si este un model pentru mine pe plan muzical. Si desi nu le pot zice personal, macar pot spune public acum, aici: felicitari, baieti, ati facut o treaba de nota 10!

PS: „Hey, Shiver, da zi si tu, ma, nasoale, ceva!” – As spune, dar sunt putine. In afara de „My World” si doua variante „Don’t Cry”, n-am nicio plangere. Chiar si videoclipurile mi-au placut (unele mi le amintesc de pe posturile de „muzica” atunci cand chiar se dadea muzica atunci cand eram mai mic). Nici injuratul nu ma prea deranjeaza. E un album de referinta si nu-i gasesc decat cuvinte de lauda, punct.

Dacă vreți să vă înscrieți la newsletterul METALHEAD și să aflați primii ce trupe mari vin în România, dați un click aici: METALHEAD Newsletter

Intra si pe Canalul de Whatsapp METALHEAD si afla prima oara cine canta in Romania!

Ne gasesti si pe Instagram