Iron Maiden - The Final Frontier (cronica de album)

Mai jos va prezentam un articol adaugat de ghostofperdition cu ajutorul tool-ului de Citizen Journalism oferit gratuit de METALHEAD. Scrie si tu !

Pe parcursul a 30 de ani de la debutul lor discografic, Iron Maiden au devenit o adevarata institutie mondiala a muzicii heavy-metal. Cu o „armata” de fani extrem de numeroasa, raspandita pe toate continentele, care considera muzica Maiden un mod de viata, britanicii nu au dezamagit niciodata, fie ca fost vorba de succese de top ca The Number Of The Beast sau Fear Of The Dark, fie de discuri care nu au excelat in vanzari, ca Virtual XI sau A Matter Of Life And Death, dar care nu au coborat standardul calitativ al formatiei. Succesul lor vine si dintr-o sinceritate extrema, dintr-un „egoism creativ” specific artistilor mari, constand in aceea ca trupa nu a cautat sa multumeasca pe nimeni in afara de ei insisi.

De la albumul Brave New World si pana in prezent, britanicii isi fac treaba in sextet, cu un triplu atac chitaristic Smith-Murray-Gers de invidiat. In ultimii 10 ani, Iron Maiden au pus mai mult accent decat in trecut pe latura progresiva a compozitiei lor, albumele editate in acest interval de timp avand o durata medie de aproximativ 70 de minute.

The Final Frontier, discul de studio cu numarul 15 din catalogul trupei, este si cel mai intins ca durata. Dar asta nu inseamna ca in continutul lui s-ar afla vreun minut irosit. In recenzia discului scrisa de Greg Moffitt pentru BBC se poate citi: „Sunt mai multe idei pe acest album decat multe trupe au in intreaga lor cariera, dar, intr-un inimitabil stil Maiden, totul se impleteste intr-un mod minunat”.

Cert este ca avem de-aface cu un disc aparte din catalogul britanicilor, in care Harris & Co. au adus elemente noi, neexplorate in trecut. Intentia de inovatie este mai mult decat evidenta in primele 4 minute si 40 de secunde ale discului care formeaza intro-ul intitulat Satellite 15. Atmosfera creata este futuristica, spatiala, de cadere in gol, cu un beat McBrain amenintator si cu inflexiuni vocale „stranii” din partea lui Dickinson. Sonoritatile acestui debut de disc, cu totul noi pentru Maiden, se continua cu a doua parte a compozitiei, The Final Frontier. Cu un riff precis si la obiect si un refren foarte melodios, perfect pentru a face stadioanele ticsite cu „metalheads” sa rasune, albumul se aseaza frumos la drum.

Continuarea este El Dorado, cantecul pus gratuit la descarcat pe site-ul oficial al formatiei, retras la scurt timp din pricina calitatii sonore defectuoase. Compozitia beneficiaza de un „bridge” ale carei intonatii sa vrei sa le legi de o alta compozitie Maiden si nu reusesti. Fragmentul respectiv face trecerea spre un refren percutant cantat de Bruce pe o tonalitate foarte inalta, neasteptata, de o frumusete rara. Senzatia pe care o da discul la primele auditii este ca a fost scris special pentru a fi interpretat live, iar El Dorado subliniaza in cel mai clar mod acest aspect.

Dupa Mother Of Mercy, o compozitie Smith/Harris, in atmosfera creatiilor recente ale trupei, aventurarea in teritorii neexplorate continua cu balada Coming Home. Vocea suna curat, iar pacursul melodic al compozitiei este cuceritor. Solou-rile de chitara sunt insa de-a dreptul emotionante. Inca o data, ceva nou. Inflexiuni de natura blues in heavy metal? Cu talentul si experienta marca Maiden, este posibil.

The Alchemist este inspirat de John Dee, personalitate britanica din secolele XVI-XVII, consilier al Reginei Elisabeta I si activ in domenii ca astronomie, astrologie, matematica si alchimie. Ritmul este galopant, aducand aminte poate de piese ca Man On The Edge sau The Wicker Man.

Tendintele progresive sunt foarte pregnante in compozitia Isle Of Avalon, care depaseste cu putin pragul a 9 minute. Cantecul este foarte atmosferic si ce impresioneaza este abilitatea formatiei de a creea acest aer amenintator, in debutul piesei, doar cu ajutorul a catorva note. O asemenea orchestratie nu-l poate pune decat in valoare pe Dickinson. Asta se datoreaza faptului ca de-a lungul timpului Bruce a dovedit ca este si un foarte bun „actor” in interpretarea partiturilor vocale. Intonatie, dictie, tonalitate – totul este acolo, in raza de acoperire a uneia dintre cele mai mari voci ale istoriei rock. Isle Of Avalon beneficiaza si de riffuri si interventii chitaristice solo de exceptie. Smith, Murray si Gers se simt intre ei, se cunosc, stiu sa-si puna chitarile sa intrebe si, in acelasi timp, sa astepte si raspuns.

Starblind impresioneaza, in primul rand, prin ritmul impus de tobele lui Nicko dupa un inceput lent. Refrenul este, in tonul intregului album, gata sa rupa in concerte.

The Talisman exploreaza din nou, pentru a cata oara in istoria recenta a trupei, latura progresiva a muzicii Maiden. Ce acorda o senzatie speciala cantecului este modul in care refrenul se lasa asteptat. Compozitia evolueaza, de la inceputul acustic pana la continuarea electrica imbogatita de pasaje vocale superbe. Dar ce se intampla la minutul 5.34 este unic. Dupa o pregatire desfasurata in mod „tensionat”, dar cu minutiozitate, refrenul explodeaza in unul dintre cele mai cutremuratoare din intreaga muzica a trupei. Din nou, Dickinson stie sa cante in asa fel incat sa trimita fiori alergand pe sira spinarii ascultatorului. Cu siguranta, unul din momentele maxime de pe The Final Frontier.

The Man Who Would Be King, cu armonii interesante si ruperi de ritm, este singurul cantec la care Dave Murray si-a adus aportul componistic. In contrast, Steve Harris a contribuit la fiecare piesa de pe disc. Ultima dintre ele, When The Wild Wind Blows, este de altfel scrisa in totalitate de Steve. Cu putin sub 11 minute, este a treia piesa ca durata din intreaga discografie, dupa Rime Of The Ancient Mariner si The Sign Of The Cross. Cantecul contine parti melodice din cele mai reusite si este incheierea perfecta a discului. Cea mai buna descriere a piesei o face chiar autorul: „Ritmul cantecului este un pic diferit fata de ce am facut pana acum si sunt aici multe armonii. A trebuit sa-l invatam pe sectiuni din cauza aranjamentelor bogate, dar, in final, suna foarte natural”. Aceste cuvinte ale lui Harris, „in final, suna foarte natural” pot caracteriza cu usurinta albumul intreg. Aceasta senzatie pe care o capata ascultatorul cum ca lor le vine atat de usor sa scrie si sa cante muzica atat de „grea”.

Albumul a reusit sa ajunga pe locul 1 in topurile din Finlanda, Germania, Norvegia, Suedia, Anglia, Austria si Noua Zeelanda. Cu siguranta, intoarcerea formatiei la Compass Point Studios, unde formatia a mai inregistrat in anii de glorie `80, a fost de bun augur.

The Final Frontier este un produs care trebuie ascultat nu doar o data, deoarece cu fiecare auditie se vor descoperi lucruri noi, se va vedea cat de complexa si completa este, de fapt, lucrarea. Si totusi, care este secretul unei trupe care reuseste sa mentina standardele atat de ridicate? Adrian Smith dezvaluie un indiciu: ”Intotdeauna ne propunem sa venim cu cele mai bune cantece posibile si sa incercam sa facem ce Iron stie cel mai bine. Compunem doar muzica de care avem nevoie”.

Punct.