Cateva lucruri de punctat inainte de a-i da drumul cu recenzia:
1)E prima mea chestie publicata pe MH, incurajat fiind de concursul pentru OST.
2)Articolul asta a aparut in noiembrie pe blogul meu personal astfel ca sunt unele chestii care poate aveau mai mult sens pe-atunci (precum diferite referinte la...Metallica). Acolo scriu printre altele si despre albumele noi ale artistilor mei favoriti (Megadeth printre ei, evident).
3)Trupa mea preferata este Metallica. Urat din partea mea, stiu. Live with it.
4)Parerile (bune si rele) sunt optionale dar in general binevenite (daca sunt pertinente). Scriu pentru mine si pentru satisfactia mea personala inainte de toate. Daca totul va fi ok, poate voi posta si alte recenzii. Daca nu...nu :)
Dave Mustaine si-a facut un obicei din a lansa albumele Megadeth in aceeasi perioada cu Metallica pentru ca oamenii sa le poata compara si eventual sa dea castig de cauza primilor si sa mai arunce putin cu rahat in 'tallica pentru ca este la moda.
Chestia interesanta este ca intr-un mod cu totul neasteptat am ascultat piese de pe Thirteen (ma abtin sa scriu titlul albumului in modul cocalaresc in care este stilizat) mai mult decat de pe...Lulu. Si indiferent cat de jos imi erau asteptarile legate de Lou Reed chiar credeam ca va iesi ceva mai ascultabil. Pe de alta parte Dave & Co. au ales sa joace la sigur, simplu si la obiect cu un album care poate fi categorisit foarte simplu asa - a good ol'' rocker.
Daca intr-adevar ar fi o concurenta intre Metallica si Megadeth si daca lui Mustaine chiar i-ar pasa atat de mult de comparatiile intre materialele celor doua trupe, atunci Thirteen reprezinta o victorie pragmatica, inteligenta si nu tocmai glorioasa. De ce? Pentru ca nu e nimic glorios in a fi mai bun decat ceva care suna atat de lamentabil precum Lulu.
Thirteen nu este nici pe departe o capodopera, este doar un album decent cu cateva piese simpatice ce contin niste momente cool. Si care are numele Megadeth pe coperta.
Nu exista nimic inovator, nimic original, nimic care sa va dea pe spate, doar o colectie de 13 cantece relativ comerciale pentru metal-ul din ziua de azi. As indrazni sa compar tonul albumului cu ce a insemnat The Black Album pentru Metallica desi poate este exagerat pentru ca acesta n-ar atinge niciodata nivelul comercial al materialului din 1991.
Marea problema la Thirteen este ca lipseste cu desavarsire un concept, ceva care sa dea identitate intregului material. Si e normal avand in vedere ca sunt 2 cantece scrise acum ceva timp pentru niste jocuri video si alte trei ramase de undeva din anii ''90, un prim-single foarte reusit si o gramada de alte piese nu tocmai deosebite.
Se incepe cu Sudden Death, scrisa special de Dave Mustaine pentru a promova un nou joc Guitar Hero. Tin sa amintesc faptul ca atunci cand Metallica au promovat Death Magnetic pe GH, au fost injurati de multa lume, acuzati ca se vand la pret de nimic etc.
Culmea, nimeni n-a comentat nimic la faptul ca Megadeth a urmat trendul.
Revenind la Sudden Death, nu e rea dar nici prea speciala. Structura si versurile generice chiar dau senzatia a ceva facut ceva pentru un joc video, cu solo-uri lungi si plictisitoare dar care probabil sunt fun de cantat la chitara aia plastica de jucarie.
Public Enemy No.1 este din punctul meu de vedere singura perla adevarata a albumului si imi place de la un capat la altul. Super instrumente, super solo-uri, super versuri si chiar un videoclip dragut, asa cum veti vedea mai jos. Amuzant este ca l-am vazut pe Mustaine live-live si de cateva ori live pe Youtube si in niciun caz nu mai poate canta atat de bine. Autotune? Tot ce se poate? Eh, cui ii pasa? Omul este un mare chitarist, asta e clar.
Whose Life (Is It Anyways?) e plictisitoare din cauza riff-ului generic de alternative, bataiilor banale de tobe (gratie lui Shawn Dover, un tobosar decent totusi) si a versurilor infantile. Nu pot spune ca nu m-am obisnuit cu asta de la Dave dar totusi... Singurele parti ascultabile sunt date de solo-urile incantatorului Chris Broderick.
We The People reuseste performanta de a fi extrem de catchy prin melodicitatea vocii lui Dave si prin ritmurile simple si de efect. Refrenul de asemenea reprezinta un plus. Cum o reusi Mustaine sa treaca de la niste chestii puerile la ceva atat de ok, nu stiu.
Guns, Drugs & Money mi-a adus aminte de faptul ca Nickelback se pregatesc de un nou album. Sau a iesit deja...nu mai stiu. Chit era ca single-urile erau groaznice.
Never Dead este iarasi misto, chiar daca a fost destinata unui joc video. Intro fortos, riff barbatesc si ceva atitudine in voce.
New Word Order este reciclata de prin anii ''90 si o sa va dati rapid seama de ce. Fast Lane parca este Fuel de la Metallica, doar ca mai naspa. Observ de asemenea o tendinta in piesele Megadeth de a fi foarte megalomane, cu foarte multe eu-uri.
Black Swan a fost cica scoasa prima data ca bonus-track pentruYouthanasia (1999). Cu exceptia intro-ului care are niste finger-tapping misto la chitara, restul este generic si plictisitor.
Pentru Wrecker va recomand sa-i cititi versurile, sa va amuzati si sa mergeti mai departe. Pacat de solo-uri.
Millenium of the Blind iarasi ar avea radacini in 1991 cand a fost facuta demo dar doar atat. Cred si eu...Oricum pare ca a fost pusa doar ca sa faca numarul magic. Ati ghicit. E treispe!
Deadly Nightshade are riff-uri ok si practic intra in micul grup al pieselor bunicele de pe acest material. Este prima piesa unde-l auzim ca lumea si pe bassistul Dave Ellefson.
Si...13. Da piesa numarul 13 se numeste 13 si face parte din albumul numit 13 care este si al 13-lea album Megadeth. Now that''s mindfucking! Mustaine incearca sa fie artistico-melancolic si sa scoata din el un fel de power-ballad dar iese oarecum lamentabil, la fel ca pe Endgame unde avusese o balada cu nume dubios. Lamentabil la versuri ca asa instrumental suna grozav. Solo-uri frumoase si acorduri care-ti capteaza atentia.
Concluzii. Mai bun ca Lulu? Probabil ca da, desi asta nu este niciun fel de performanta. Cum ai putea sa compari un album metal cu o ciudatenie pe care canta o alta formatie de metal? Multe piese de umplutura, lucru care ma dezamageste, mai ales ca au recunoscut ca au lucrat cu mult material reciclat. Si se vede, Public Enemy No.1 este grozava pentru ca este noua. Cele doua cu jocurile video...la fel. Bune dar nu-si depasesc conditia.
In rest, arata ca o compilatie de piese vechi nescoase pana acum pe piata care s-au intamplat sa fie 12. A mai facut una cu numele de 13 si asa a iesit asa-zisul concept al albumului. Nimic special, nimic remarcabil...a rocker si-atat. Fanii vor gusta albumul. Vor fi satisfacuti de portia mica de awesomeness pe care o da orice material cu Megadeth si vor merge mai departe. Megadeth nu sunt atat de mici incat sa fie trecuti cu vederea cu acest material dar nici atat de mari incat sa aiba parte de o critica apriga in ceea ce priveste modestia albumului, o modestie cu care trupa se multumeste. Sunt pe teren stabil si probabil asta este cel mai important pentru ei. Oh well...
In final, nu stiu daca Mustaine chiar face asta dar se poate bucura linistit. In sfarsit i-a batut clar pe Metallica intr-un album direct, fie el si cu Lou Reed. Sincer, tot ce astept acum este o revansa.
Dacă vreți să vă înscrieți la newsletterul METALHEAD și să aflați primii ce trupe mari vin în România, dați un click aici: METALHEAD Newsletter
Intra si pe Canalul de Whatsapp METALHEAD si afla prima oara cine canta in Romania!
Ne gasesti si pe Instagram
