Eu ma vad cunfruntandu-ma cu o gramada de dileme. 1. Eu nu stiu unde se va ajunge, atat cu muzica asta cat si cu exploatarea sunetului. 2. Eu nu stiu cat mai are consumerismul de ros la muzica asta incat sa ramana totalmente fara nici o valoare reala pentru cei care nu au copilarit cu triggere. 3. E oare problema mult mai grava decat a fi ascunsa in abuzul de editare asistata pe computer si procesarea sunetului?
Bun, ce legatura au toate astea cu produsul de fata, respectiv cel mai nou album de studio semnat de suedezii de la Dark Funeral, intitulat “Angelus Exuro Pro Eternus”. Hai sa pornim in aceasta recenzie de la premiza ca eu sunt un nimeni care nu poate contesta calitatile acestor muzicieni, studioului cu care acestia au lucrat, sau ale artistului care a pictat coperta discului lor. Este vorba despre ce am simtit eu stand si ascultand acest album…adica este, prin definitie, o recenzie si nimic mai mult.
Bun. Dupa cateva ascultari, cam asta a iesit: ca muzica, este cam ceea ce Dark Funeral fac de cand ii stiu (adica de prin 1996), doar cu un mare minus la capitolul inspiratie. Precedentul album mi-a placut mai mult chiar decat albume mai vechi, asta mi se pare sec si facut al modul “hai ma, mai baga un riff dala, stii tu, ca iese piesa prea scurta” “Aha, ok, hai sa mai dam odata si cu ala”.
Sa ne intelegem, e vorba de aceeasi melodicitate specific scenei black/death suedeze, care de multe ori aduce a Dissection-ul vechi, doar ca la viteza si compozitie de, sa zicem, Marduk. Bun, doar ca nu e nimic special, nu mai iti vine sa zici “pfaaa, fii atent ca vine riff-ul ala”. Sunt numai riff-uri de care eu unul m-am plictisit, care de data asta sunt mai putin melodioase si extrem de mult repetate. Efectiv, zici ca aveau un minutaj la care trebuiau sa ajunga in final si au mutiplicat masurile pentru a obtine rezulatul dorit. Mi-a palcut solo-ul de chitara de pe “Demons Of Fire” si cum incearca aceasta parte sa traga intreaga piesa intr-un regim de “hit”.
De asemenea, mi-a placut mult romantioasa “In My Dreams”, care mi-a adus aminte de amestecul de Dissection si Hypocrisy pe ritm fluent si asezat, atat de tocit de scena suedeza la finele anilor 90. (Sa nu uitam ca ducand la paroxism aceasta combinatie, au dat lovitura Amon Amarth). Desi mi-a placut cel mai mult, si aceasta piesa este “lungita” la un moment dat, de iti vine sa dai “next”.
La versuri nu ma mai bag, e clar ca e vorba de acelasi omniprezent Satan, care salasuieste si pe coperta frumos mapata 3d, deci totul este coerent si clar, fara semne de intrebare. Neavand versurile, ma intrebam totusi unde s-ar fi pozitionat, in decorul / varianta de afterlife de pe coperta, personajul ce da numele ultimei piese, respectiv “My Latex Queen”.
Da, sunt un om rau, care o arde nedrept si are ceva cu oamenii astia. Nu e asa, am spus, am ascultat in draci albume ca “Secrets of The Black Arts” sau “Vobiscum Sathanas”, dar acum nu simt nimic cand ascult albumul asta. Si aici vine cea mai mare dilema a mea. Trupe vechi sau trupe noi, toate tind parca catre un “metal” care se autoimpune ca fiind necesar de acceptat de catre toti ca fiind ‘ceas” sau “belea”, indiferent de subramura (black, death, thrash,etc).
De ce? De ce trebuie sa zic astazi ca un album este killer pentru ca are tobele mitraliera, la care se distinge totul perfect, iar la toate tobarul bate perfect tot timpul, datorita pc-ului, pentru ca are numai riffuri pe care le-am mai auzit de o mie de ori, care si alea sunt toate ceas si lipite perfect, pentru ca trupa are o imagine de Kiss cu fete de Predator? De ce trebuie sa consider killer un album care imi vorbeste despre Satan si are grafica facuta in 3d?
Pentru ca sunt toate facute intr-adevar “ceas”, duse aproape de perfectiune, sunt executate perfect, sunt ilustrate perfect, trupa are o imagine perfecta, se aud perfect, adica zici ca sunt facute toate de un robot. Nimic ciudat, nimic iesit din schema, nici o rabufnire, doar previzibil si perfect. Suna a masina.
Bun. Coperta 1 la Legacy, reclama full in Metal Hammer, clip pe pelicula, pagina de myspace customizata, conturi pe toate retelele sociale cu sute de mii de “prieteni”, snocap si turneu european cu 666 de date, in deschidere cu o trupa de face furori la pitaci.
Ce nota poti sa-i dai? Aia pe care o are deja scrisa pe el, din fabrica, deasupra codului de bare.
10/10
Costin '13' Chioreanu
Dacă vreți să vă înscrieți la newsletterul METALHEAD și să aflați primii ce trupe mari vin în România, dați un click aici: METALHEAD Newsletter
Intra si pe Canalul de Whatsapp METALHEAD si afla prima oara cine canta in Romania!
Ne gasesti si pe Instagram
