Pantera este fara indoiala, una dintre trupele mele favorite iar munca lor in anii 90 a insemnat enorm in dezvoltarea metalului din zilele noastre. Ce coreala ar mai fi existat astazi daca Pantera nu ar fi scos in 1990, legendarul “Cowboys From Hell” sau agresivele “Vulgar Display of Power”(1992) si “Far Beyond Driven”(1994)?
Pentru mine, in curs de 6 ani sa scoti trei albume monumentale, de care sa vorbesti cu multa mandrie si acum, este mai mult decat complicat.
Ei bine succesul Pantera la inceputul anilor 90 i-a dat ocazia lui Phil Anselmo sa poata incepe si niste proiecte alternative. Pasiunea sa pentru black metal l-a convins sa formeze trupe in care el ori era solist, ori chitarist (de exemplu scurta sa perioada in Christ Inversion ). Succesul a aparut insa foarte greu cu aceste proiecte, ele reusind sa iasa din anonimat doar pentru ca era Phil in ele. Totusi o alta trupa, cu un alt gen, a reusit sa calce treptele celebritatii, aceasta fiind Down.
Am ascultat Down inainte sa incep sa ascult Pantera. Prima data cand i-am intalnit a fost acum patru ani, seara pe la vreo ora 9, cand la VH1 difuzau o emisiune cu videoclipuri din underground. Am vazut un videoclip destul de ciudat, black and white, cu niste chipuri de neinteles. Totusi vocea unica a solistului a reusit sa ma atraga, dar cum mi se intampla deobicei, am uitat in scurt timp numele piesei sau a trupei.
Peste doi ani, am revazut din nou videoclipul numit “On March The Saints”, de data aceasta pe Youtube, si in minte mi-a revenit instantaneu, ca un deja-vu, acea seara in fata televizorului. Eram in perioada in care de-abia descoperisem Pantera iar Down mi s-a parut doar o trupa normala cu vreo doua melodii mai bunicele.
Dupa ce am ascultat insa primul lor album, NOLA, am luat in considerare faptul ca Down nu sunt atat de apreciati pe cat trebuie. “NOLA” a fost lansat in 1995, iar in acea perioada, trupa era formata din Phil Anselmo – vocal, Kirk Windstein – chitara, Pepper Keenan – chitara, Jimmy Bower – tobe si Todd Strange – bass. Numele albumului vine din numele orasului si statului de unde isi avea grupul originile: New Orleans, Louisiana. Tot originea explica si de ce trupa a imbratisat southern rockul ca stil, unde se adauga si o mare infuenta de sludge stoner metal.
Albumul este deschis de catre piesa “Temptation Wings” o melodie in care vocea clean si screamurile lui Phil se combina cu success cu riffurile armonizate si puternice. Aceasta piesa te introduce cam in ceea ce Down vrea sa insemne, putere si agresivitate. Urmatorul track, “Lifer” se bazeaza mai mult pe chitara lead, dar si partile de chorus. Aceasta, impreuna cu "Underneath Everything" se bazeaza cam doar pe riffuri peste riffuri, peste riffuri si nu prea ar atrage din prima ascultatorul.
“Eyes of the South” nu este nici ea un track remarcabil, dar este bunciel, ceea ce se impune este ca deobicei furia din vocea lui Phil, dar si chitarile care se apropie putin cate putin de rockul din anii ’70 plus o mica influenta de blues.
Totusi, o prima piesa remarcabila de pe acest album este fara indoiala “Rehab”. De data aceasta poti simti o detasare a tobelor de riffuri si armonii iar vocea lui Phil se simte mult mai bine cu tonul gros al bassului. Soloul este ceva mai special fiind bazat si pe wah. Piesa se termina superb cu ultimul vers: “long day kill me long”.
“Jail” schimba atitudinea albumului, punandu-se mai mult accent pe chitara acustica. Lipsa versurior lungi te fac sa simti mult mai mult puterea instrumentelor. “Jail” seamana foarte mult cu “Hollow” de pe albumul “Vulgar Display of Power” al trupei Pantera. O melodie care trebuie neaparat ascultata. De asemenea, o alta piesa acustica, de data aceasta instrumentala, “Pray for the Locust”, foarte scurta (are aproape un minut) te face sa crezi ca defapt ar fi o melodie din repertoriul Led Zeppelin.
Surpriza vine odata cu melodia “Stone The Crow” care a beneficiat si de un videoclip. Sunetul Down este dat de catre riffurile catchy, armoniile simple, vocea clean si fioroasa a lui Phil care umple refrenul si te poate face mai tarziu sa il reciti in continuu.
Piesa de nota 10 a acestui album este fara indoiala “Bury Me In Smoke”. Cu un ton dat foarte jos, cu un riff principal care te face din prima sa dai din cap, cu un back vocal de exceptie, cu un riff heavy de sfarsit bine combinat cu toba si bassul, “Bury Me In Smoke” este intr-adevar o capodopera Down si incheie superb acest album.
Si ce album. Este imposibil sa te gandesti ca Down seamana cu Pantera doar pentru ca Phil este vocal, mai degraba NOLA seamana mai mult cu primele albume Black Sabbath sau Led Zeppelin. Daca inca nu ati ascultat acest album, eu va recomand cu multa caldura sa faceti acest lucru pentru ca nu aveti ce pierde.
Dacă vreți să vă înscrieți la newsletterul METALHEAD și să aflați primii ce trupe mari vin în România, dați un click aici: METALHEAD Newsletter
Intra si pe Canalul de Whatsapp METALHEAD si afla prima oara cine canta in Romania!
Ne gasesti si pe Instagram
