Cum a fost la Brutal Assault 2016, partea I (Cronica)

de Andreea Gherfi

Cum a fost la Brutal Assault 2016, partea I (Cronica)


Ajuns la cea de-a douazeci si una editie, festivalul cehesc Brutal Assault a adunat, intre 10 si 13 august, in fortareata Josefov din micul oras Jaromer peste 100 de trupe si peste 22000 de metalisti din toate colturile Europei (si nu numai) dornici sa bifeze recitalurile favoritilor sau sa descopere trupe noi sau, pur si simplu, sa intre pentru patru zile intr-o atmosfera de libertate si buna dispozitie pe care cu siguranta nu o gasesc nicaieri altundeva in restul anului.

Daca editia aniversara de anul trecut (Brutal Assault 20) a avut un headliner de marca, Slayer, iar editia de anul viitor va beneficia de recitalul pasarii Phoenix a black metalului, Emperor (care renaste periodic din considerente financiare – da, e confirmat, puteti sa va faceti deja rezervarile), anul acesta festivalul s-a orientat, in partea superioara a afisului, pe nume celebre din zona industrialului (vezi Ministry, Die Krupps), din cea a metalcore-ului (Parkway Drive, Unearth) sau a hardcore-ului crossover american (Agnostic Front), directii care i-au facut pe multi dintre suporterii vechi ai festivalului sa afirme cu amaraciune ca “s-au comercializat si astia”. Nu au lipsit, desigur, nume reprezentative ale fiecarui gen (thrash, black, death – clasic, melodic sau tehnic, dupa gust, progressive si ceva dark). Pentru hard-heavy-power incercati prin alte parti. Dar sa o luam cu inceputul.

Stiti cu totii celebra fraza “am o veste buna si una rea – cu care vreti sa incep?” – avem o situatie similara in ceea ce priveste festivalul Brutal Assault, pe care chitaristul german Steffen Kummerer de la Obscura mi l-a descris ca fiind “cel mai bun din estul Europei”, facandu-ma sa ma gandesc ca Mitteleuropa ramane un concept cu granite foarte mobile. Depinde de unde te uiti. Dinspre Germania, se pare ca Republica Ceha ramane in est. Si dinspre Romania tot asa mi s-a parut, desi ei se considera central-europeni si apropierea de Austria si Germania le-ar permite, macar teoretic, detasarea de nefericitul pluton al Tratatului de la Varsovia. Discutia in privinta pozitionarii geopolitice trecute sau prezente a Cehiei nu ne intereseaza decat in masura in care problemele de organizare – in sectorul “relatii cu clientii” mai ales – pot fi imputabile unei mentalitati estice de tipul “las-o, ma, ca merge asa”.

Concret, problema principala a festivalului, pe care multi au ales sa o evite campand in alte parti, s-a numit campingul VIP, o zona ingradita, departe de parcarea platita, la care se putea ajunge carand cu bratele tot ce-ti trebuie pentru patru zile in padure pe o “alee pietonala” neluminata si plina de praf, lunga de aproximativ 400 de metri. Toalete putine, foarte putine, curatate zilnic (insuficient, pentru ca erau amplasate dincolo de zona de control, ceea ce le facea disponibile pentru oricine, nu doar pentru ocupantii campingului platit), dusuri si mai putine (vreo 12...), generand cozi de trista amintire pentru cei care au prins perioada dinainte de 1989, lumina promisa – un far de nocturna ca de stadion, aproape inutil pentru sectoarele mai indepartate de aleea principala. Tot la capitolul minusuri as mentiona intrarea anevoioasa in perimetrul festivalului in prima zi si coada de peste trei ore si jumatate la ghiseul acreditari de presa, care i-a facut pe multi dintre cei trimisi acolo ca sa povesteasca sau fotografieze una-alta sa rateze o buna parte din prima zi de concerte, dar si decizia organizatorilor de a limita drastic accesul in photopit, oferind o asa-zisa acreditare foto de tip B, care nu oferea nimic, practic, accesul cu aparate foto de orice tip fiind permis, si care a insemnat un chin greu de descris pentru fotografii care incercau sa prinda, totusi, ceva, din mijlocul multimii agitate din primele randuri. Ca o paranteza, este de asemenea motivul pentru care in galeriile foto veti gasi doar imagini de la o singura scena – se canta alternativ pe cele doua scene mari, dar fotograful nu a putut parasi avanpostul castigat cu truda.

Plusuri: sistemul “cashless” pe baza de bratara reincarcabila – desi as spune ca trebuia extins si la comerciantii care au inchiriat standuri in imensa zona de merchandise, mancarea multa si variata (chiar buna la unele standuri, cu preturi intre 1 si 4,5 euro), aleea vegetarian-vegana, cafeaua, berea Budweiser (sponsor principal, deci singura disponibila), curatenia din interiorul festivalului, terasele, zona de meet & greet (cu acces neingradit de asa-zisele VIP-tickets de la noi), altarul inchinat lui Lemmy, locul propriu-zis de desfasurare a concertelor (in incinta fortaretei), cele doua scene mari, Jagermeister si Metal Shop, cu sunet impecabil si change-over aproape la secunda... si daca-mi mai amintesc, revin. Una peste alta, mai multe plusuri, asa ca puteti alege Brutal Assault linistiti anul viitor daca va doriti experienta unui festival de dimensiuni medii, cu un echilibru bun intre genuri si trupe. Ceea ce ne aduce, in sfarsit, la relatarea despre concertele propriu-zise, precizand ca a) nu am reusit sa vad tot ce mi-am propus; b) nu am reusit si nici nu am vrut sa vad tot ce si-ar fi dorit cititorii acestei dari de seama.

Ziua 1 a debutat cu o rupere de nori de zile mari, pe la ora 12, cand lumea se adunase in fata portii, asteptand un Sfant Petru care nu mai venea. Nu stiu exact cand s-au deschis portile, dar concertele au debutat la ora 14:30, respectiv la 16:25 in ceea ce ma priveste, cu revelatia personala a ultimilor ani, trupa americana de progressive thrash Vektor. Cu un setlist alcatuit din numai cateva piese, americanii, deosebit de exacti si de tehnici in executie, s-au concentrat pe promovarea albumului Terminal Redux (2016), fara a omite nici cele doua albume anterioare. Dezavantajati de ora si de cele numai treizeci de minute alocate, ratati de multi oameni care inca se chinuiau sa intre in zona de festival dupa statul la cozi inacceptabile, Vektor raman pe lista trupelor de vazut intr-un concert al lor. Unul dintre minusurile programului l-a reprezentat suprapunerea recitalului Goatwhore la cortul Metal Gate.

Ploaia a reinceput, iar pe scena Jagermeister au urcat suedezii de la Tribulation, cu a lor combinatie surprinzatoare de melodic death, cu insertii progressive, hard rock, instrumente clasice si black atmosferic. Desi ultimul lor album este interesant si placut urechii, live nu au reusit decat sa-mi ridice o spranceana prin aspectul de cheap slut al chitaristului Jonathan Hulten. Nu stiu daca asa suna ei live sau daca a fost un accident, dar recitalului i-a lipsit ceva. Au urmat Gruesome, pe care, i-am pierdut, din pacate, pentru ca nu stiam nimic despre ei. Acum stiu ca au un sound de death metal clasic optzecist, puternic influentat de perioada Scream Bloody Gore/ Leprosy (Death), si, in general, cam de toti grangurii Florida Death Metal. Nu faceti ca mine, nu ratati Gruesome daca-i prindeti pe undeva. Un recital foarte bun, foarte energic, aducator de moshpit-uri nebune a urmat incepand cu 18:45, odata cu urcarea pe scena a americanilor de la DevilDriver. Continua o ploaie nesuferita, iar post-metalul nu e pe strada mea, asa ca ii decretez pe Neurosis ca fiind too much dupa numai doua piese si, asistand la una dintre curiozitatile festivalului, King Dude, la mica scena Oriental, reusesc contraperformanta de a-i pierde pe greii de la Dying Fetus. Din fericire, dark folk blues-ul americanului este unul de cea mai buna calitate, iar recitalul aduna in cetate suficienti entuziasti incat sa-l pot considera unul dintre cele mai bune momente ale festivalului Brutal Assault, editia 21. O noua suprapunere suparatoare se intampla la 22:00, ora headlinerului, cand pe scena mare urca Mastodon, una dintre senzatiile secolului XXI, cu un setlist orientat inca pe promovarea excelentului lor album Once More Round the Sun. Amestecul lor de progressive cu sludge si o doza buna de alternative suna senzational live, din pacate, renunt dupa numai doua piese de pe acest album si alte doua de pe albumele precedente, indreptandu-ma spre cortul Metal Gate pentru recitalul incredibililor Shining. Kvarforth ne anunta amabil ca they are here to f**k us, sau ceva pe acolo, iar recitalul incepe, marcat de enervarea frontmanului, care a primit un pahar in cap din public.

O muzica de contemplatie, una care merita mult mai mult decat a putut oferi cortul, cu a lui acustica infernala (si nu in sensul bun) despre care voi mai ajunge sa vorbesc si in partea a doua a acestei relatari. Cortul este plin, nu se poate avansa, asa ca auditia (nu am vazut deloc scena) nu are loc in cele mai bune conditii. Imi promit sa nu ratez show-ul de la Bucuresti, organizat de Metalhead pe 25 martie 2017, si, in amintirea anilor cand Immortal insemna ceva pentru mine si pentru metalul european, ma indrept spre scena mare sa-l vad pe Abbath. Marturisesc ca ma asteptam la mult mai rau. Dupa un intro saltaret, un fel de mars, Abbath & co apar pe scena cu corpsepaint-ul consacrat pentru a ne oferi – credeam eu - un recital axat pe albumul lansat la inceputul acestui an. Nu credeam bine. Show-ul a debutat, e adevarat, cu doua piese despre sus-numitul album, respectiv To War si Winterbane, fiind axat, in rest, pe piese Immortal de pe Sons of Northern Darkness, Blizzard Beasts, At the Heart of Winter si All Shall Fall. Trupa suna bine live si, pentru nostalgicii black metalului nouazecist care nu au avut sansa de a vedea la lucru the real deal, este un surogat destul de bun. Ma retrag, renuntand la ultimele trupe ale serii pentru ca urmatoarele zile se anunta chiar mai aglomerate in recitaluri pe care nu am voie sa le ratez. Dar despre acestea, in partea a doua a acestei istorii.

Oana Celia Gheorghiu



Dacă vreți să vă înscrieți la newsletterul METALHEAD și să aflați primii ce trupe mari vin în România, dați un click aici: bit.ly/METALHEAD-Newsletter

Concerte recomandate:






Like us on Facebook