Asa cum am vazut scris si prin alte parti, e un album cum nu se poate mai nimerit pentru incununarea a aproape 4 decenii de cariera. Nimic in plus, nimic in minus fata de ceea ce JP au prestat de-a lungul vietii; pare mai degraba povestea lor decat a lui Nostradamus.
Cu o usoara tenta compozitionala a la 'Angel of Retribution' si cu insertii de 'Painkiller' mai ales la solo-uri , noul JP marsaluieste in vechiul stil al trupei, acela consacrat de un BS sau DOTF dar cu dese trimiteri la anii 70, prin pasajele lente si melodioase care nu odata aduc a 'Before the Down' sau 'Beyond the Realms of Death'. Chitarlie sunt inconfundabile iar vocea, desi si-a pierdut componenta agresiva 'inalta' si-a pastrat-o pe cea guturala, dand o si mai mare consistenta compozitiilor.
Clapa! Insotind in permanenta orchestratia, nu scoate capul si munceste cot la cot cu restul instrumentelor. Nici vorba de temerile 'unora' cum ca JP s-au tampit la batranete si o dau in pseudoopere manowaresti. De fapt, singurul moment in care ai putea avea o usoara urma de banuiala, ar fi la 'Pestilence & Plague' dar doar din cauza faptului ca la un moment dat versurile sunt in italiana.
Per ansamblu, impartirea in doua a materialului nu se limiteaza la aspectul strict fizic( pe 2cd) ci mai degraba poti spune ca tocmai conceptul avand 2 componente a dus la un album in 2 parti. Diferenta intre ele e clara.
Primul, epic si maiestuos cu dese intermezzo-uri si continand majoritatea intro-urilor iar al doilea mai 'hard' si mai catchy in buna maniera JP clasic cu un crescendo atat instrumental cat si atmosferic care trece prin 'Visions' si 'Persecution' si culmineaza cu 'Nostradamus', care spulbera orice indoiala cu privire la potenta batraneilor/batranelelor prestatori.
Albumul se incheie cu o superba piesa epica si asezata( Future of Mankind) care cumva ma duce cu gandul la 'concluzia' cu care se incheie Painkiller-ul si anume Battle Hymn/One Shot at Glory desi e clar ca datorez senzatia modului in care e pozitionata, deoarece alte asemanari nu gasesc . Paradoxal, tocmai pentru incheierea unui album care pare un puzzle alcatuit exclusiv din patternuri JP, ei aleg sa asezoneze aceasta bijuterie de piesa cu un solo( un fel de blackmore meet axel rudi pell) total strain si de produsele precedente si de maniera tandemului K.K./Tipton - un cuplu chitaristic emblema, daca nu un 'icon' pentru tot ce inseamna HM si nu numai.
10++ Care ar fi aceste +-uri?
1. O voce care imi scoala parul in cap in ciuda evidentei imbatraniri( sau poate tocmai asta e secretul) si cu care Halford a inceput sa ne obisnuiasca inca de la ressurection.
2. Un album concept care poate fi pus la ascultare in loc de definitia genului in dictionar, in care compozitia urmareste fidel si sugestiv firul epic revenind de cate ori e nevoie la 'tema de baza' pentru a urca din nou voiniceste si apasat panta conceptului.
