hai sa-mi vars si io sentimentele pe topicul asta... voi spune povestea mea, fara epitete si metafore... ci asa cum e, frumoasa sau nu... nu necesita inflorituri...
veneam (dupa o relatie de mai bine de juma de an) dupa o despartire crunta, in care totul mi-a fost spus intr-un sms: "imi pare rau, dar am pe altcineva. sa fii fericita". dezastruos de dezamagitor... eram in vacanta de iarna, acasa la parinti, urmau craciunul si revelionul... eram distrusa, imi venea sa beau, sa plang, sa urlu, sa ma dau cu capul de toti peretii... atata lasitate...
si in starea asta am fost pana pe 29 decembrie 2004, cand ne-am intalnit toata gasca de acasa, sa ne facem planurile de rev... un prieten cu care am copilarit s-a oferit sa facem revul acasa la el... si m-a luat deoparte si mi-a spus: "Tu proasto! nu mai fi asa de naiva! asta e viata, cu despartiri, cu urcusuri, cu bune si rele... ia-o asa cum vine ea! si sa nu te prind ca, la mine acasa, de Rev, sa fii asa de distrusa si sa strici cheful celorlalti"
a venit si Revul... eram cu platourile in mana, intru pe usa prietenului meu bun, si dau cu ochii de un tip care statea singur in bucatarie si fuma... nu era cel mai frumos, dar avea ceva trist in el, ca si cum toate sentimentele mele s-ar fi oglindit in el... era chiar fratele amicului meu, dar nu il cunosteam ptr ca se stabilise in cluj... facem cunostintza, dar nu mai scoatem nici un cuvant... cu toata tristetea mea de atunci, cu toate dezamagirile si frustrarile mele, m-am hotarat sa ma tin de cuvant si sa ma distrez cu prietenii mei, asa ca il ignor pe "baiatul trist din bucatarie"...
eram la baie, si la un moment dat, cineva pune melodia mea preferata "Soldier of Fortune", si ma striga: "Luciana, auzi, melodia ta!" , si ies din baie iar "baiatul trist din bucatarie" ma ia de mana si imi spune "daca e melodia ta, atunci hai s-o dansam... mi-au dat lacrimile, si il tineam strans... dar nu ne-am spus nici un cuvant...
ne-am sarutat, am stat unul in bratele celuilalt toata noaptea... dar la fel...nici un cuvant...
a doua zi, m-a chemat acasa la el, urma un alt chef, de Sf. Vasile, si iar am baut o noapte intreaga, iar ne-am sarutat o noapte intreaga... dar tot fara sa scoatem nici un cuvant... eram doar doi straini care incercau sa se distreze si sa uite de necaz... nu vroiam sa-mi vars amarul si sa plang pe umarul unui strain...am preferat tacerea...plus ca nu stiam daca o sa-l mai vad vreodata pe acel "baiat trist din bucatarie"... dupa ce au plecat toti musafirii, m-a luat intr-o camera si am inceput sa vorbim... si am vorbit amandoi ore in sir... i-am povestit viata mea, mi-a povestit viata lui... (venea dupa o despartire si el, numai ca relatia era de mai bine de 4 ani)... simteam ca vreau sa mai stau cu el (urma sa plece la ora 4 dupa-masa)...
si a venit si momentul plecarii lui (spre cluj)... iar eu, a doua zi, spre baia mare, unde eram studenta...
am zis ca totul a fost frumos, doua zile in care uitasem de despartirea mea, de durerile mele... eram deja pe tren spre BM, si suna telefonul, era chiar "baiatul trist" care imi spunea sa nu mai cobor la dej unde schimbam trenul spre bm, ci sa ma duc direct in cluj, la el... si de atunci, in fiecare zi, de un an si mai bine de jumatate, suntem impreuna...
acum ne facem planuri sa mergem la sziget!
stiu ca e lung postul meu, nu e obligatoriu sa il citeasca cineva, si nici ptr concurs nu am scirs...dar acum ma simt mai bine!
