oameni penali? 3 manelisti care se certau cu Pruteanu la Nashul 
din pacate la emisiunea aia manelishtii s-au dovedit a avea mai mult bun simt decat hiperintelectualul ala de pruteanu ÂÂ
iata si explicatia unui maestru!
Manele şi politică
Nu-mi plac manelele. Mă deranjează abuzul văicărelii, sentimentalismul siropos, melodia şerpească şi ritmul de meterhanea. Dar mă deranjează, în primul rînd, faptul că cei care le cîntă - şi mai ales cei care le ascultă - par surzi. Dacă un amator de manele trece printr-o pădure, toată pădurea ascultă manelele lui preferate. Pe stradă sau la cîte un restaurant, decibelii lovesc apocaliptic. Radioul şi televizorul se aud în tot cartierul. Mi se vorbeşte de dreptul (omului) de a asculta ce vrea, dar nu se ia în seamă dreptul meu de a nu asculta ce vor alţii.
După o emisiune a lui Radu Moraru în care invitaţii erau doi manelişti şi George Pruteanu, certitudinile mele au intrat, totuşi, în derivă. Pentru că nu două linii melodice se înfruntau acolo, nu două opţiuni de gust ireconciliabile, ci două tipuri de umanitate. De o parte, o anume inocenţă incultă, iar de cealaltă o impură suficienţă, încremenită cu degetul în sus, într-un gest de pedagogie acră. Inocenţa, după experienţa mea, e, omeneşte, mai preţioasă decît cultura. Cultura convieţuieşte fără dificultăţi cu mişelia, cu cruzimea, cu perversitatea, cu lipsa de caracter, cu vanitatea şi chiar cu (dar ce spun "chiar cu", mai ales cu) prostia. Iadul e plin, cred, de lichele cultivate, după cum Raiul e plin, probabil, de analfabeţi cu suflet curat. George Pruteanu s-a comportat pe tot parcursul emisiunii ca un băiat fin căruia îi place să smulgă aripile insectelor. Nu făcea greşeli de gramatică, avea frază, avea metaforă, avea lecturi, dar era brutal, prost crescut, în gravă carenţă de delicateţe sufletească. Dimpotrivă, Adrian Copilu' Minune şi Guţă erau cuviincioşi. "Noi vă respectăm, domnu' Pruteanu!" - au spus cei doi, fără ipocrizie, de cîteva ori, în timp ce preopinentul era agresiv, jignitor, orbit de sentimentul propriei îndreptăţiri şi competenţe. De la înălţimea intelectului său incontinent, el nu ezita să pomenească de mucegaiuri şi transpiraţii, prezente, care va să zică, la chefuri şi absente din ambianţa aseptică a bibliotecii. Lucrurile par evidente, dar nu exprimă mai puţin o psihologie de parvenit şi o vulgară uscăciune a inimii. George Pruteanu n-are dubii, n-are întrebări. El crede că a fi intelectual e a trăi în inflaţia răspunsurilor, a avea mereu la îndemînă referinţe solemne şi o inepuizabilă rezervă de dispreţ. George Pruteanu crede că a fi intelectual e a fi băiat deştept: a explica mereu prostimii cum stau, mă-nţelegi, lucrurile, ce e voie şi ce nu e voie. Rezultatul e un fel de prepotenţă cinică, la limita kitsch-ului.
Aş fi făcut toate aceste observaţii şi dacă nu l-aş fi cunoscut pe George Pruteanu, cu preistoria şi istoria lui, cu tribulaţiile lui aiuritoare. Dar din păcate îl cunosc, mai exact l-am cunoscut cîndva, pe George Pruteanu. Ne-am întîlnit, mai întîi, înainte de '89, la o precară casă a scriitorilor de lîngă Rodna. Era un
. interlocutor cordial, plin de umor, citit, cu un farmec oarecum provincial, dar indeniabil. După revoluţie a apărut la Bucureşti, cu vădita intenţie de a se "naturaliza" în elita metropolitană. Rastignac contempla, lacom, capitala. A început cu băţoase vehemenţe "opoziţioniste" foarte prizate în lumea bună a momentului. Mă certa că n-o iubesc destul pe Ana Blandiana. I-am oferit o cronică literară la Dilema. Era radical, anti-iliescist, cioclopedic. A pătruns în televiziune, ca grămătic naţional. A avut succes. Dar voia mai mult. Voia carieră politică. A intrat la ţărănişti. N-aveau anvergura potrivită pentru ambiţiile lui. A simţit, inteligent, care e armăsarul cîştigător pe scena publică a patriei: retorica naţională în toate versiunile imaginabile. A trecut la PSD. Între timp, fire complexă, a început să creadă sincer în propriile lui opinii şi convertiri. L-am văzut spunînd enormităţi patetice în emisiuni de-ale lui Adrian Păunescu, l-am văzut umblînd retrospectiv, cu bidineaua, pe lîngă portretul lui Ceauşescu. A fost contra minerilor în iunie '90 şi în septembrie '91, şi îndrăgostit nebuneşte de ei în ianuarie '99. S-a bătut, volubil, cu stricătorii de limbă, cu ungurii, cu intelectualitatea nepatriotică. S-a înscris, în sfîrşit, în PRM. Ne-a explicat că el nu e "traseist", ci "autentic". Sincer cînd intră, consecvent cînd iese... E, adică, un caracter de beton: nu el se dă după partide, ci partidele sînt invitate să se dea după el. E un om de convingeri. Flexibile, ca însăşi viaţa. El, rafinatul traducător al lui Dante, admiră, fără prejudecăţi, fineţea intelectuală a lui Vadim Tudor; el, anticomunistul tranşant de după "evenimente", se simte bine cu Ilie Merce. Ce evoluţie! Ce Bildungsroman! Şi nu la frageda vîrstă a adolescenţei, ci în plină, fibroasă, pre-senescenţă! Mă întreb, de cîte ori îl văd, ce i s-a întîmplat de fapt? Se poartă ca un ticălos, dar nu mă decid să-l clasez ca atare. Se poartă ca un prost, dar ştiu că nu e prost. Poate că l-a smintit, ca şi pe alţi ieşeni, dezrădăcinarea. Sau notorietatea. Poate l-a desfigurat orgoliul. Poate trece printr-o nevroză drastică. Există oarecari simptome, printre care alunecarea de la un debit verbal precipitat - l-a avut întotdeauna - la un soi de agitaţie spasmodică, insomniacă, cu efecte colaterale halucinatorii. Păcat de el! - îmi vine să spun, uneori. Avea calităţi! Dar cînd l-am văzut, în emisiunea lui Radu Moraru, lătrînd feroce la cei doi cîntăreţi de manele, mi s-au ars toate siguranţele. Să te guduri fericit pe lîngă şeful unei haznale politice, să înfierezi trivialitatea ca suporter al unei gazete (România Mare) care şi-a făcut din dejecţie parfumul predilect, să te războieşti cu manelele cînd faci parte dintr-o orchestră politică faţă de a cărei performanţă manelele curente par exerciţii schubertiene, iată lucruri teribile, de nedigerat. Dragă George, dă-mi voie să-ţi spun în amintirea întîlnirii noastre de la Valea Vinului: Adrian Copilu' Minune e un om de treabă. Tu însă ai ajuns un caraghios! Şi, în raport cu el, un netrebnic.
Andrei PLEÅžU
