In Romania lui Ceausescu a existat rezistenta. A existat disidenta. A existat revolta. In Romania lui Ceausescu a existat o forma de cultura, despre care nu se vorbeste suficient si care ne-a pregatit, in mod subversiv, pentru libertate. Pentru demnitate. Pentru gandire neingradita. Nimic la sertar: totul la vedere. La auzire.
La racnire! In Romania lui Ceausescu a existat rock. Si jazz. Si folk (da, inainte de a fi inregimentat si controlat sub denumirea de "muzica tanara").
In Romania au existat oameni precum Teo Peter. Muzicieni "decadenti", corozivi, alternativi. Agenti ai spiritului occidental. Inchinatori la Statuia Libertatii. Fluieratori in Biserica de Partid si de Stat.
Cu fiecare disc adus de afara, cu fiecare doza artizanala de chitara, cu fiecare zbantuiala-n stalurile caselor de cultura pe care ne-o provocau, mai doborau o caramida din Marele Zid inghetat.
Acum, cand diversi muzicanti cu foame de talanti mimeaza razvratirile si "angajarile" ca sa-si mai zgandare vanzarile, tindem sa uitam ca ATUNCI, pe vremea adevaratei cenzuri, versuri despre "fata din vis" sau "valul ce se sparge de mal" sau "zece arici inamorati" ne transmiteau codificat nazuinte si sperante.
Versuri care, nespunand nimic, transmiteau totul. Manifeste incifrate ale nesupunerii. "The message is in the music", completa vocea de dincolo de Zid a Europei Libere. Si mesajul era intr-adevar in muzici: in muzicile lui Teo Peter, Iuliu Merca si Dan Mandrila.
Muzici cu swing, muzici cu zvac, muzici cu neastampar, distonand cu marele cor al rigiditatii totalitare. Muzici americanesti "decadente". Muzici sui, neserioase si problematice deopotriva. Muzici care ne miscau soldurile si constiintele. Muzici care ne pregateau pentru marea eliberare.
Teo Peter avea un steag al Americii pe perete. Teo repeta formulele ritmice si walking bass-urile cu ochii la acele stele si dungi simbolizand "peste ani si ani" - mai mult decat o uniune de state, mai mult decat o natiune, mai mult decat o cultura - un ideal al omenirii.
In Terminalul lui Spielberg, ex-sovieticul Tom Hanks indura toate injosirile unui apatrid, rabda toate frustrarile unui ratacit in no man's land-ul aeroportuar, doar pentru un recital de jazz al idolului din tinerete al tatalui sau, de la care are misiunea sacra sa primeasca un autograf.
Pentru cel putin doua generatii ale acelei familii din acea republica pierduta-n blana "Marelui Urs", jazz-ul inseamna mai mult decat un dans de societate, mai mult decat un fason occidental, mai mult decat un fel de a fi "in the mood".
Acea muzica inseamna America: o declaratie de independenta, un strigat de speranta in lagarul disperarii.
Mai american in fond decat toti birocratii cu cetatenie americana care ii suspenda viata si ii relativizeaza existenta, acest fost cetatean sovietic (pe care jazz-ul si Hollywood-ul l-au ferit sa devina homo sovieticus) ii reinvata pe acestia mesajul Parintilor Natiunii.
Cu umilinta, tenacitate si dragoste de semeni, el le reda americanilor America, pe care o va duce apoi cu sine in Inexistanul sau natal.
Dar viata bate filmul. Marele Scenarist ne-a infatisat povestea, mult mai dura, mai nemiloasa, mai fatalmente spectaculoasa, a lui Teo Peter care moare calcat de jeep-ul unui puscas marin american.
In story-ul realitatii, adevaratul soldat al Americii este el, veteranul cu chitara bas in chip de arma, i-a adus Americii mai multe cuceriri decat toti "marinerii" cu epiderma porcina protapiti de gardul ambasadei.
Adevaratul soldat universal, adevaratul campion al Liberty-ului, adevaratul erou al spiritului american, adevaratul declarant al independentei in tara obedientei, Teo Peter a cazut ucis, de repetate ori, de roti, garduri si ziduri de indiferenta.
Intr-o vreme in care oamenii le reamintesc politicienilor ca idealurile valoreaza mai mult decat strategiile, intr-o vreme a reafirmarii valorilor in ciuda tarifelor, Teo Peter a murit pentru America. Pentru America romanilor, kirghizilor si somalezilor. Pentru taramul fagaduintei pe care il cucerim in noi.
Cel care merita un memorial a primit nedreptate. Dar filmul lui Teo nu s-a terminat. Atata vreme cat nu-i vom uita cantecele.
de Florin Dumitrescu, textier - "Sarmalele Reci"
