Rocker pînă la moarte - şi chiar şi-acolo
se dedică lui Cristi Minculescu
ÅŸi lui Ilie Stepan
În istoria disidenţei anticomuniste, la capitolul poate minoră, şi totuşi, se află şi nişte personaje mai curînd (după gustul de-acum) stranii: cu pantaloni de supraelastic verzi, negri sau roşii strînşi pe pulpe ca nişte şpilhozăni, cu botine în cele mai ciudate forme, cu tricouri mulate pe bust sau cu cămăşi largi, deschise pe piept cît să se vadă ceva fire de virilitate, obligatoriu cu părul mai lung, tapat şi dat cu fixativ bulgăresc sau polonez luat la negru, cu conturul ochilor dat puţin cu dermatograf, aşa, pentru efect, şi purtînd în mîini, cît mai ofensiv cu putinţă, o chitară electrică. Ei bine, aceşti tineri - rockerii României socialiste, de la Phoenix pînă la Iris, cu trecere prin FFN, Semnal M, (primul) Voltaj, Metropol şi cele asemenea - au fost, aproape două decenii, într-un război rece spre călduţ cu puterea. Toleraţi ceva mai bine în anii '70 şi persecutaţi de-a binelea în deceniul următor, incomod plasaţi prin programele vreunui festival de provincie, cît mai departe de Sala Palatului şi de TVR, beneficiind de regulă de amorul puştoaicelor mai libertine ca şi de complicitatea vreunui şef mai destupat la minte de la UASCR, adunaţi, toamna, la cîte-un festival, în cîte-o casă de cultură studenţească, pentru a ridica tinerimea în picioare şi-a o obosi, ca să-i treacă cheful de contestaţii mai serioase, aceşti băieţi au fost, în acele vremi, surogatul nostru de libertate, purtătorii rebeliunii din noi şi alternativa la îndobitocire politică a unor generaţii pentru care Occidentul însemna Nazareth, viitorul de aur se traducea în Deep Purple, iar şoimii patriei vroiau să se facă Eagles cînd vor fi mari, generaţie pentru care glasul mîntuirii venea prin discuri de vinil introduse clandestin în ţară sau prin Europa Liberă de la Cornel Chiriac, iar gestul cel mai de visat în raport cu nomenclaturiştii era cel al (mai june) lui Alice Cooper, cel care rupea - pe scenele americane ale anilor '70 - gîtul la porumbei. Dacă naţional-stalinismul chiar nu ne-a spălat creierele la toţi, dacă nu arătăm precum Coreea aia, ştiţi care, atunci o parte din merit o au şi aceşti băieţi care-au tot dat din metale şi din laringe pînă cînd regimul a căzut în fine, lat şi năucit.
. Numai că, acum, se produce - iată - un fenomen de negîndit altădat'. Nu mă refer la "declinul" rock-ului; de fapt, nu cred în el; nu-i vorba de declin, ci de înnobilare: de unde acum 20 de ani acest gen de muzică era refugiul protestatar al rebelilor urbani din toată lumea, acum el este ceva cvasielitist, filtrat de inşi sofisticaţi şi apărat de un conclav transnaţional mai tare ca o masonerie. Nu la felul în care trăiesc rockerii azi mă gîndesc - ci la felul în care ei mor. În cîteva luni doar, am avut şi noi trei cazuri: Teo Peter, Liviu Tudan, Emil Laghia. Doi deja clasici, unul meritoriu şi ocupînd acel loc onorabil fără de care cei de tipul primilor doi nu pot apărea niciodată. Şi au murit - daţi-mi voie s-o spun - cum se face, după regulile nescrise ale breslei. Unul într-un accident de maşină (chiar dacă din vina şi din viteza altuia), altul cu ficatul făcut ţăndări de viciile subînţelese ale meseriaşilor (ei da, în vremurile bune rockerii nu beau limonadă, ţigara ardea pînă la ultima notă, iar cola, neexistînd, era suplinită de vodcă!), iar al treilea cu un cuţit semi-conjugal în inimă. Viteză, alcool şi sex - ce vreţi mai mult de la nişte rockeri care se respectă? Acum, cînd povestea cu NATO şi-arată pe sfert colţii, iar povestaşii cu UE şi-arată pe jumătate spatele, a fost parcă nevoie de aceşti trei băieţi care, prin moarte, să ne ateste că da, am intrat şi noi în lumea normală - pentru că peste tot, acolo unde-a plutit o geană de libertate în secolul ce trecu, rockerii cu asta au avut de-a face: cu viteza, alcoolul şi sexul. Plus drogurile - dar şi aici, aş zice, sîntem pe cale să recuperăm.
Iar cînd ei nu vor mai fi ne vom aminti că au fost şi şi-au rămas fideli 'till the end, singurii fideli într-o lume a tuturor infidelităţilor. Şi, poate că după ce statuia unei femei - precum Elisabeta Rizea - va ocupa fostul soclu al lui Lenin, atunci cînd o altă generaţie, mai descuiată, ne va călca pe urme, se va găsi, în vreun colţ de Românie, ceva loc şi pentru un monument fără mari pretenţii, cu un pletos şi o chitară, pe care să scrie atît:
Rockului românesc.
Åži el a luptat contra prostiei ÅŸi prostirii.
Rock it, babe!
Adrian CIOROIANU
