Traditional, pornesc cu cei care mi-au incantat urechile din copilarie incoace: Neil Peart - Rush, care e de o complexitate ireala, partiturile lui separate putand constitui piese de sine-statatoare... Apoi, Mike Portnoy, cel care s-a declarat deseori ucenic al lui Neil; practic, cand e la tobe, are o independenta la fiecare membru, inferior si superior, de iti creeaza senzatia uneori, ca in DT sunt doi tobari... in plus, e un maestru al contratimpilor, Lars, spre exemplu, fiind un mic bebel, in comparatie... Apoi, Lombardo, care bate repede si tehnic, mereu fiindu-mi in top. Kirk Arrington mi-a incantat, de asemenea, tineretea prin ce a facut din tobe la Metal Church, la berile indelungate din Lido sau Gradinita, avand mereu loc discutii despre care rupe dintre Arrington, Lombardo sau Snowy Shaw (alt dement al tobelor).
Mai incoace, am tot dat de tobari rapizi, tehnici, nascuti cu betele in mana si pedalele la picior... Am sa trec rapid in revista cativa dintre preferatii mei, urmand sa mai revin: Kai Johnny Mosaker (Trym Torson), dar si Bard Eithun (Faust), Kjetil Haraldstad (Frost) si Vyl, Yanic Bercier, Hannes Grossman, Joe Nunez, Igor Cavalera, André Marcio, Conny Pettersson, Ed Warby... Viteza, precizie, nebunie, astea ar fi constantele lor.
O mentiune speciala pentru Morpheus de la Limbonic Art, unde practic nu exista tobar, dar el proceseaza partea de percutie. De altfel, ma intreb, cati ar fi in stare sa bata in realitate, ce partitura a gandit Morpheus?
