Vrem să citim o carte. Cum procedăm?
Vă mai aduceţi aminte de Editura Venus? A publicat, în 1990, Cămaşa lui Cristos. Costa 150 de lei (preţul mediu al unui volum era atunci de vreo 30 de lei) şi s-a vîndut în peste 100.000 de exemplare, fără lansare, fără promovare, ci bazîndu-se pe celebritatea cărţii în "circuitul oral" dinainte de 1989. A fost, probabil, una dintre primele "lovituri" de succes ale proaspetei iniţiative private într-ale editării. Între timp, Editura Venus a dispărut, iar în domeniul editorial (spre deosebire de industrie, afaceri imobiliare etc.) a trecut vremea "tunurilor": nu mai poţi da lovitura cu nimic, nici un titlu nu mai face, de la prima ediţie, tiraje de 100.000 de exemplare şi peste. Chiar şi cărţile de mare succes global, traduse la noi destul de repede după lansarea internaţională (precum seria Harry Potter ori romanele lui Coelho), se vînd bine - nimic de zis - dar nu mai ating tirajul Cămăşii... sau al altor volume apărute în 1990. Pare că lucrurile s-au aşezat în industria editorială. Să vedem cum.
Editurile. În 1990 erau înregistrate vreo două mii. Acum sînt cîteva sute, dar active şi prezente pe piaţă sînt numai cîteva zeci. Foarte vizibile sînt şi mai puţine - cele care au înţeles importanţa promovării, a PR-ului, a comunicării cu publicul. Şi care, bineînţeles, au investit bani şi energie în comunicare, ceea ce nu înseamnă cheltuieli, ci profit. Datorită bunei campanii de promovare, cărţile tinerilor autori lansaţi de Polirom anul trecut s-au vîndut bine, demonstrînd că prudenţa generală a editorilor în faţa ideii de a publica debutanţi e doar o prejudecată. Humanitas are, de ani buni, cea mai coerentă şi mai substanţială strategie de comunicare, ceea ce o face să obţină succese de vînzare şi cu titluri "grele", de istorie sau filozofie. Dar Humanitas şi Polirom sînt edituri mari, care dispun de forţă financiară şi de resurse umane. La fel este RAO, care a început cu cărţi de succes sigur (de pildă, o serie de romane semnate de clasicii literaturii universale, tipărite în Italia, cu o grafică "de tip occidental"), pentru a-şi diversifica apoi producţia. ALL, care pînă acum cîtva timp le concura pe cele de mai sus, de la o vreme e în "recesiune". Există însă şi altfel de exemple. Curtea Veche sau Compania, mai mici, dar cu un profil bine marcat, sînt două edituri care şi-au găsit un loc bun pe piaţă şi un public stabil. Editura Trei, afirmată prin cărţi de psihanaliză şi psihologie, a construit de curînd un eveniment impecabil din lansarea marchizului de Sade. Au dispărut, din păcate, Minerva şi Univers, în urma unor privatizări dubioase: teoretic, ele există; practic, nu mai fac mare lucru.
Însă editurile doar produc cărţile. Pînă la noi, cei care vrem să "mai punem mîna pe-o carte", e cale lungă şi presărată cu intermediari.
Difuzarea. Centralizată şi ea pînă în 1989 ("Întreprinderea de Difuzare a Cărţii" - poate vă mai amintiţi...), a luat-o pe calea spre iniţiativa privată într-un mod mai lent şi mai întortocheat decît producţia editorială. Pe scurt, încă nu avem o reţea de distribuţie a cărţii precum FNAC în Franţa, capabilă să acopere tot teritoriul naţional. Există reţele mai mici, care operează la nivel regional. Iar cele mai multe edituri au fost nevoite să-şi cumpere cîteva Dacii-papuc şi să le trimită prin ţară: duc cărţile, recuperează banii etc.
Librăriile. De fapt, vînzarea. "Elementul de continuitate" al tranziţiei îl reprezintă tarabele, chit că între timp multe s-au transformat în chioşcuri curăţele. În ele stau mai ales cărţile cu oarece vînzare (spaţiul e mic şi tarabagiul nu se încurcă inutil cu titluri de care "scapă" greu). Dar şi invers: ce se vinde la tarabă nu are acelaşi succes în librărie. Sînt plasate mai ales în centrul marilor oraşe, în zone cu vad bun (pe lîngă universităţi sau licee, de exemplu).
Librăriile sînt o mare problemă. Vechea reţea de librării de stat s-a privatizat "pe judeţe", a pierdut mai multe sedii transformate în magazine de te miri ce, mai ales în oraşele mijlocii şi mici şi în comune. Foarte multe dintre cele rămase sînt doar nişte "magazine de cărţi", iar librarii - simpli vînzători: nu sînt la curent cu noutăţile, nici măcar n-au auzit de unele edituri mai mici, nu-ţi pot furniza o informaţie, n-au o evidenţă a cărţilor pe calculator, aşază volumele pe tejghea şi în rafturi fără nici o logică şi, în general, nu par să ştie ce vînd. Au apărut două reţele private (Diverta şi Humanitas), deocamdată în Bucureşti şi în cîteva oraşe mari, plus Cărtureşti (cu două librării în Capitală şi în curs de expansiune spre provincie) şi "Noi" (tot în Capitală...) în care te simţi cu adevărat bine. Mai sînt cîteva librării cumsecade şi prin oraşe de provincie, datorate unor "încăpăţînaţi" locali care au înţeles că a face comerţ cu cărţi nu înseamnă doar
. "a vinde o marfă". Dar primăvara e departe: peste 40% din populaţia ţării trăieşte în mediul rural (unde nu prea sînt nici chioşcuri de ziare, darămite librării...), la care se adaugă alte procente de locuitori din oraşe mici, de unde librăriile au dispărut pentru că erau nerentabile, ori pentru că vreun mahăr local a vrut să-şi deschidă "un butic". Desigur, între timp au apărut librării online:
www.cartea.ro,
www.raft.ro,
www.librarie.net ,
www.cartebuna.com şi altele. Sau îţi poţi comanda cărţi direct pe site-urile unor edituri. Dar pentru asta trebuie să ai acces la Internet. Or, accesul la Internet este absent în aceleaşi locuri din care lipsesc şi librăriile. Concluzia? Două Românii: una cu acces la carte, alta fără.
Cine şi cum ne informează? Nu putem citi tot şi nu avem bani să cumpărăm orice. Cine ne ajută să facem o selecţie? Presa, desigur, şi critica literară. Dar criticii şi-au pierdut vizibilitatea şi autoritatea de odinioară. Tranziţia n-a scos la iveală "un nou Manolescu", iar Nicolae Manolescu nu mai face cronică literară. Cotidienele n-au reuşit să găsească un loc constant cronicarilor literari, aşa cum erau, în ziarele interbelice, Şerban Cioculescu, Perpessicius, Pompiliu Constantinescu ş.a. E bine totuşi că apar prezentări de cărţi (chiar dacă uneori doar reproduc textele de PR produse în edituri) şi în ziare, şi în revistele glossy. Acestea din urmă se limitează însă la numele de succes, la ghiduri practice şi la alte cîteva tipuri de cărţi care interesează target-ul revistei. Revistele literare? Au circulaţie restrînsă, se adresează numai cititorilor "tari", foarte cultivaţi şi, în general, au tendinţa de a se ocupa doar de cărţile "elitei". Nu avem o revistă de recenzii (şi nu avem o "cultură a recenziei"!) care să prezinte clar noutăţile, pe domenii. Nu avem o revistă de informare pentru editori şi librari, nici măcar în variantă online. Nu avem un magazin cultural viu şi inteligent, precum Lire sau Magazine littéraire. Avem, în schimb, televiziuni: PRO TV a reuşit să impună un reper, Omul care aduce cartea, Dan C. Mihăilescu. Parte de carte e un salon plăcut şi are meritul de a discuta tot felul de cărţi, nu doar beletristică. La Timişoara rezistă, de cinci ani, "A cincea roată" a lui Robert Şerban. Pe cînd în toată ţara? În rest, emisiunile despre cărţi sînt cam solemne şi plicticoase. Şi - problemă veche! - sînt programate la ore tîrzii ori pe canale cu audienţa (mică!) formată din acelaşi public cultivat şi informat. Cum să cîştigi cititori noi dacă "expediezi" totul pe TVR Cultural, pe Radio România Cultural sau după miezul nopţii? Iar campaniile pentru promovarea lecturii (cea cu "Dacia literară", de pildă) au fost nu doar stîngace, dar - fatalitate - transmise tot pe "Cultural". Oameni buni, n-are sens să promovăm lectura printre cei care deja o practică: cît timp o să mai vindem castraveţi grădinarului?
Tîrgurile. Două la Bucureşti (Bookarest şi Gaudeamus), încă unul la Bucureşti (Amplus), unul la Iaşi, unul la Cluj, unul la Oradea, unul vara la Mangalia... Ele au două funcţii principale: le oferă cititorilor ocazia de a cumpăra cărţi cu preţ redus şi organizează lansări pe bandă rulantă, la care cîţiva inşi vorbesc (în general mult şi neadecvat), iar alţi cîţiva asistă neatenţi, în vacarmul tîrgului. A! Şi "şedinţe de autografe", ca-n Occident. Evenimente conexe? Nu prea. Ceva de genul "săptămîna lecturii", ca în Franţa, Italia, Germania, dar şi ca în România interbelică? Aş...
De fapt, cine sîntem? Noi, cei care vrem să "mai punem mîna pe o carte"? A făcut Mercury Research un studiu în 2003, la comanda Asociaţiei Editorilor din România, şi a aflat cine sînt cei care citesc şi cine/cîţi cei care nu. Prin cîteva sondaje făcute de CNA despre consumul de televiziune, au fost introduse, ca termen de comparaţie, şi întrebări despre cititul cărţilor. Acestea sînt însă doar cercetări cantitative. N-avem studii calitative despre motivaţia lecturii, despre cum îşi aleg oamenii cărţile de citit, despre impactul mass-media asupra deciziei de a citi sau nu, despre gusturile de lectură, despre frecventarea bibliotecilor ş.a.m.d.
Deci... E criză? Nu e, monşer. E România în tranziţie. De ani întregi auzim că "moare cultura". N-a murit, umblă şi ea împleticit, încercînd să se aşeze mai bine pe pămîntul capitalismului. Dacă vreţi neapărat să puneţi mîna pe o carte, o puteţi face, dar numai cu oarecare efort. Şi-acum vă rog să mă scuzaţi, trebuie să închei: m-a sunat un coleg, universitar la Cluj, mă roagă să-i găsesc o carte care în librăriile clujene provoacă ridicări din umeri. Să i-o cumpăr eu din Capitală (unde, orişicît...) şi să trec cu ea Carpaţii, precum Badea Cîrţan...
Mircea VASILESCU
