Grimegod in Roland Garros: Metal extrem de calitate

Sambata, 20 martie 2010 a avut loc in clubul Roland Garros al doilea(daca nu ma insel) concert Grimegod la Cluj (de la infiintarea trupei pana in prezent). La capitolul metal extrem de calitate (c'est-à-dire capabil de autenticitatea criminala a “acelui-ceva” de care vorbea Tibor in versurile-i guturalizate atat de divin) Clujul a fost si constat cu tristete ca ramane in continuare un oras de toata caca-oa.

Desi Hatework-ul face localnicilor an de an minuni si cadouri nemeritat de frumoase la acest capitol, in esenta nimic nu se schimba: la superba raritate death-metal Vital Remains nu stiu zau daca au fost in sala 50 de oameni (unde mai pui ca acelasi concert includea si trupa Order of Ennead cu nimeni altul la tobe decat Steve Asheim de la Deicide), pe cand la trepadusi de-ai carnavalului gen Samael ori Cradle Of Filth s-au umplut sali cu fel de fel de emo retardati si balegosi.

Asadar, sambata seara, asteptarile mele nu erau nici-intr-un caz legate de public ci suta la suta de trupa. Nu am sa mentionez numarul celor prezenti in sala pentru ca e sub orice limita a bunului simt si am sa ma axez strict prestatia cvintetului. Nu stiu zau cum reusesc sa se motiveze cand vad o sala atat de dezolanta ca cea de sambata, insa, o spun cu mana pe inima, nu l-am mai vazut niciodata pe Tibor atat de „posedat de transcendental” ca la acest concert (desi pe fata celorlati din trupa se cam citea dezamagirea legata de numarul spectatorilor din sala).

Faza frumoasa si incredibila legata de Grimegod e ca nici un concert nu seamana cu celalalt: la Satu-Mare, in deschidere la Lake of Tears au venit cu vioara si au dau un neasteptat iz de boem-mirific celor din public; la Deva in 2001 si-au facut tot concertul numai si numai cu piese noi (de exemplu: Roads Part I – care nu stiu de ce n-o mai canta azi deloc pe nicaieri pentru ca atunci mi s-a parut diabolic de invaziva – o piesa care practic te poseda din prima si forever); in deschidere la Tiamat „Tubi” a spart efectiv boxele cu grohaielile sale ireale iar la Iasi aveau si acolo o surpriza de proportii pe care insa nu li s-a permis s-o puna in scena din cauta ca „trebuzia sa cante urmatorii”. As spune eu o trupa foarte ghinionista (si aici vorbesc nu doar de concerte ci si de faptul ca cel mai bun album doom-death all times din Romania – „Dreamside of me” – nu poate fi reprodus pc cd din cauza matritei de prosta calitate pe care a fost imprimat in the first place) dar foarte, foarte sufletista si „una printre sfinti si mandra-n toate cele” in muzica fenomenala pe care o creeaza.

Revenind, la Cluj am avut nesperata surpriza sa revad componenta de aur (cu Hoitu si Tilo reveniti in trupa – pe Tilo marturisesc ca nu l-am recunoscut efectiv de cand si-a dat jos impresionanta podoaba capilara) si, in consecinta, un concert pentru care, cu zece ani in urma, mi-as fi dat 2 ani din viata. Ironia sortii: cat eram in liceu si generala bateam tara nord-sud, est-verst ca sa-i vad (oriunde mergeam, mergeam strict pentru ei – iar Hecate Enthroned-ul anulat la Arad mi-a creat 3 nopti de insomnie nervoasa) intr-o prestatie ingramadita intre 'n' alte trupe si ore ostenitoare de mers cu trenul dupa care abia imi mai tineam ochii deschisi, iar acum au venit in Cluj (orasul in care m-am stabilit de 7 ani), am stat in primul rand si am savurat aproape doua ore de dementialitate sonora numai pentru mine (pentru ca era clar ca ceilalti din sala ori auzeau prima oara de ei ori incercau sa se lamureasca sub ce eticheta ar putea fi incadrati trupetii – netrecandu-le, cel mai probabil, prin cap ca nu exista asa ceva si ca asista, inconstienti precum Cristofor Columb, la descoperirea unui nou CONTINENT artistic [un continent sinistru de secret si mai ales de intim]).

Pe scena se intampla ceva cu adevarat neobisnuit, ceva ce cu siguranta ca nu au mai vazut si ca nici nu vor mai vedea (pentru ca trupa, ca si in cazul celor de la Kratos, are o „putere” de exprimare si un stil cu totul deosebit): show-ul a inceput cu Falling Star (piesa mea preferata de la ei – un fel de „Burn Fire Burn” de la Lake of Tears) cantata de Tibor cu o voce death à la Dan Swanö in perioada lui de glorie de pe “The Sinner And The Sadness” – adica magistral de-a dreptul !!!...si de-a stangul...si de-a tot ce vreti voi, si a continuat cu foarte multe alte piese de pe Dreamside of Me, Under the Sad and Silent Sky si With Broken Wings – piese cantate de „Tubi” de-o maniera care m-a convins definitiv ca pot si trebuie sa pot sa raman pe vecie discipolul CELOR ADEVARATI: imaginati-va un fel de urlete inveninate (si maniacal si total-demential introiectate...adica nu fara o apocaliptic - trist-[auto-]apoteotica doza de romantism-de-final) de-ale lui Aaron Stainthorpe de pe „Wreckage Of My Flesh” impinse inspre niste vocalize death gen 100% Sinister si condimentata cu farmecul aparte al isteriei vocale venita dintr-un infricosator senin - prestata de Daniel Brennare de pe „Dreamdemons”. Pe toata durata concertului fata lui Tubi era acoperita complet de plete iat din cand in cand din spatele lor scaparau niste ochi de rechin languros si complicat.

Altfel, mi-a facut o nespusa placere sa-l revad si pe Hoitu – nu-l mai vazusem live de la deja celebrul festival de la Deva (mai precis de la baza de agrement de la Soimus – cel cu May Result din Serbia) si video – din nu mai putin celebrul videoclip de la proiectul Grimegod Eqm – „X-Femei”, in care joaca rolul unui macho-man in pat cu niste umbrele umane de bazar (m-a amuzat si mi-a placut foarte mult si videocllpul si piesa aia haioasa si...cu refrenul ei oarecum „stupid” si simplist – trebuie sa reconosc ca mi-a intrat din prima sub piele...stiut fiind, ca toate organele interne se proiecteaza si retroproiecteaza la infinit la nivelul pielii [acupunctura, contacto-terapie, masaj – tot atatea metafore si metonimii pentru ceea ce poate insemna femeia] – cel mai mare organ al nostru si mesajul ultim, de sarpe enigmatic al piesei [e vorba, repet, de piesa „X-Femei” de la eQm]).

Sambata, in Rolan Garos, Hoitu si-a afisat mai vechea atitudine sportiva si pozitiv-agresiva pe care i-o stiam atat de bine si a facut chitara de-o maniera care mi-a adus aminte, inca o data o spun, ce-am fost odata (cand eram pusti, adolescent) si ce trebuie sa fac pe dracu-ntr-patruca sa redevin...Pentru ca atitudinea „agresiv” amorezata de femei si de capacitatea neo-pygmalionica de a-ti proiecta propriul ideal in ele pana la materilizare e acel „ceva” care aureoleaza si subintinde la infinit pielea divin de (auto)pacatoasa a universului Grimegod – fiind, dupa parerea mea si cel mai frumos si straniu-misterios lucru cu putinta pe lumea asta. Ma rog...cred ca intreaga muzica Grimegod isi trage 90% seva melancolica si psihotica din felul in care Tilo face chitara iar Hoitu o imbarbateaza/satanizeaza inspre un death foarte, foarte bine si natural ritmat. Da... Tilo, el e ultimul, dar nu cel din urma despre care trebuie sa vorbesc: inca o data, noua freza m-a socat si nu l-am recunoscut din prima (sau cel putin nu eram sigur ca e el) dar privirea pe care a avut-o in ochi de-a lungul intregului concert mi-a spus ca „baiatu” are vechi state de serviciu - c'est-à-dire mi-am vazut propria psihopatenie trista (sa nu zic chiar patanie…) proiectata direct in ochii lui si am stiut pe loc ca “ceva e in neregula cu el” in cel mai tainic, special si frumos cu putinta sens al cuvantului…vreau sa spun ca atunci cand ai prins din plin perioada doom-death a anilor 90’ ai o privire speciala in ochi, o privire a unei specii unice care a trait numai atunci si care, spre tragedia sentimentala a acestei tari-planete in care ne ducem veacul, va muri, cel mai probabil, odata cu cei care au prins (poate nu tocmai intamplator) perioada aceea.

Atat el cat si Hoitu au dus-o pana la capat ireprosabil, supra-punctand toate asteptarile. Nu vreau sa fiu partinitor cu cei doi nou-veniti in trupa dar Tibor, Hoitu si Tilo au fost totul pentru mine, repet!, nu in materie de Grimegod, ci in materie de metal romanesc si de viata sentimentala personala all along the 90’s. Tobarul (Ted) mi s-a parut excelent (cred ca e cea mai buna alegere posibila in cazul Grimegod) iar basistul Oribilul s-a incadrat si el perfect in noua formula Grimegod care, dupa cautari „lungi” dar iata ca deloc „desarte” si-a gasit finalmente cadenta meritata inca de la bun inceput.

Ca ultim element inedit al concertului, mi s-a parut mega – post-apocaliptica si fin(delicat) auto-resemantizanta maniera in care Tibor interpreta (in varianta masculina acum) vocalizele fostei Aniela de pe Godless Cry („cine stie cunoaste”). Singurul lucru care m-a enervat putin a fost dedicarea de catre Tibor a piesei „Narcotic Slumber” guvernului Boc – care piesa, altfel, e pentru mine una cu totul speciala si pe care nici in cele mai goale si lipsite de sens cosmaruri n-as lega-o de politica.

Da, dupa cum cred ca v-ati prins, fac parte din psihopatii care asculta cele 5 casete cu Grimegod (Never Come Back, Under the Sad and Silent Sky, Dreamside of Me, Dark Side - Pain in another dimension si With Broken Wings) de 15-16 ani incoace, SAPTAMANAL!!!, si mi se par la fel de bune ca orice My Dying Bride, Lake of Tears, Tiamat sau chiar Therion ---si va rog din tot sufletul sa intelegeti ca toate aceste repere sunt ultimalmente formale si hotarat falimentare pentru ca in muzica trupei, o fata a lui Ianus se intoarce spre cealalta, rezultatul final fiind cel mai frumos ( frumos - intr-un sens uman, „mult prea uman”) - crepuscular moment de lirism metalic din cate au existat pe bizarele (desi prin asta a nu se intelege neaparat „mai putin periculoasele”) noastre meleaguri autohtone.

„Multa lume putini oameni” spune un proverb...fanii Grimegod (atati cati au fost si INCA MAI SUNT!!!) au fost dintotdeauna putini, dar au fost oameni...niciodata „lume”...NICIODATA!!!

P.S. Avand in vedere ca duminica, 21 martie a fost ziua mea, acest concert (cu Tilo si Hoitu reveniti in trupa) a fost unul dintre cele mai frumoase cadouri cu putinta...(alaturi, desigur, de prietena mea – Theodora...cadoul meu perpetuu si care face ca toate cele 366 de zile sa fie „ale mele”).

Si, desigur, nu cred ca ar mai mira pe nimeni daca as spune ca in spatele intregii organizari s-a aflat, again and forever, Elly de la HATEWORK, fata (cu inima) de aur a metalului clujean, pe care insa, orasul (compus [in materie de rockeri] in procent de 65-70% de heavy-hardisti retrograzi si de emo semi-lobotomizati) in care isi duce veacul - o merita prea putin.

Ormeny Francisc (WateryTimes)

Dacă vreți să vă înscrieți la newsletterul METALHEAD și să aflați primii ce trupe mari vin în România, dați un click aici: METALHEAD Newsletter

Intra si pe Canalul de Whatsapp METALHEAD si afla prima oara cine canta in Romania!

Ne gasesti si pe Instagram