Si batrana Anglie isi are Elodia sa, chiar daca n-are" televiziunea poporului" - un OTV si nici o cucuvea a la Dan Diaconescu gata oricand sa dezgroape mortii sau sa hartuiasca sosiile. Richard James Edwards a disparut in mod misterios pe 1 februarie 1995. Edwards a fost sofer si rodie al formatiei Manic Street Preachers, apoi a devenit al 4-lea membru al formatiei ca al 2-lea chitarist, cu toate ca la multe din primele aparitii pe scena, doar mima cantatul. Principalul sau aport au fost textele si grafica. Dar si furnizor de socuri pre-emo: si-a scris pe brat cu o lama "4 REAL".
Dupa disparitie au existat multe zvonuri, semnalandu-se prezenta sa pe diferite insule sau in India. Oficial, pe 23 noiembrie 2008, Edwards a fost declarat „presupus decedat”, trupa insa in continuare pune deoparte intr-un cont 25% din incasarile reprezentand drepturi de autor pentru el. Conform celor declarate de colegii sai, textele albumului „Journal for Plague Lovers” lansat pe 18 mai, provin din ce a lasat in urma Edwards. Trupa a fost infiintata la Blackwood, Wales in 1986 de James Dean Bradfield – voce, chitara, Nicky Wire – bas si Sean Moore – tobe, trompeta, numele initial fiind Betty Blue. Primul album, „Generation Terrorists” (intitulat original „Culture, Alienation, Boredom And Despair") a fost lansat in 1992 si a avut un succes moderat, s-a vandut in 250.000 de exemplare. Imaginea trupei avea amprente de Punk Android, muzica lor fiind un Rock melodios, usor Post-Punk cu accente Glam. Succesul a venit cu cover-ul „Suicide Is Painless” din coloana sonora a filmului M.A.S.H. – muzica Johnny Mandel, textul Mike Altman. Single-ul a intrat in top 10 in Anglia. In 1993 este scos al doilea album, „Gold Against the Soul”, sunetul formatiei se cristalizeaza, apar elemente de Rock Alternativ, textele sunt mai interiorizate, melancolice. Se remarca piesa „La Tristesse Durera (Scream to a Sigh)”, un tribut adus lui Vincent van Gogh, inspirat de afirmatia lui Theo van Gogh: „tristetea va dura o vesnicie”. Aspectul Punk/Glam este schimbat cu o aparitie mai clasica, simpla.
„The Holy Bible” din 1994 continua maturizarea sunetului formatiei, este un disc ceva mai intunecat ca anteriorul, unii critici mergand pana a-l cataloga Goth Rock, cred, totusi o exagerare. Dar discul suna mult mai grav, sunt piese mult mai grele (Heavy) ca „Archives Of Pain” cu un bas fuzzat si riffuri pregnante, este un disc mult mai grav. Blugii sunt schimbati din nou pe… uniforme militare. Azi deja este o moda… Discul nu se vinde conform asteptarilor, la acel moment nici nu este lansat in America, dar formatia are statut de cult si are un public fidel. Noua imagine le-a adus si suficiente probleme, lucrurile au degenerat pana la acuzatii de sustinere a terorismului…
Disparitia lui Edwards a marcat membrii formatiei. Prima inregistrare a formatiei ramasa trio, a fost un nou cover, „Raindrops Keep Falling On My Head” pentru „The Help Album”, o compilatie aparuta in 1995 pentru ajutorarea sinistratilor in urma conflictului din Bosnia.
Primul disc fara Edward apare in 1996, „Everything Must Go”, un album mai traditional, revin la un sunet mai cristalin, mai Rock (Alternativ), dar ramane melancolia, tonalitatile grave. Discul este si primul cu un succes major, fiind nominalizat la premiile Mercury Prize la categoria „cel mai bun album” in 1996. Pe „This Is My Truth Tell Me Yours” din 1998 trupa pastreaza abordarea sumbra, sunetul Alternativ si le aduce si primul single „number one”: „If You Tolerate This Your Children Will Be Next”. „Know Your Enemy” din 2001 readuce un sunet mai abraziv/agresiv, mai Rock, un sunet mai modern si mai putin traditional, acusticul este inlocuit in multe locuri de electric si asta confera o dinamica mai crescuta a materialului chiar daca elementele de „tristete”, melancolie raman pregnante.
In 2001 formatia viziteaza Cuba, se intalnesc cu presedintele Fidel Castro si devin prima formatie vestica care concerteaza la Karl Marx Theater din Havana. Spectacolul apare pe DVD cu titlul „Louder Than War”.
„Lifeblood” din 2004 este o indepartare radicala de la sunetul si abordarea discului anterior, este un album mult mai aerisit, elementele Rock si chitara electrica este abandonata aproape in totalitate, sunetul devine usor Pop, usor Rock Progresiv cu amprente New Wave/Post Punk.
2007 aduce cel mai de succes album de pana acum, „Send Away The Tigers”. Trupa si-a reanalizat cariera de pana atunci si conform propriilor declaratii: „publicul asteapta politica si imnuri Rock”. Astfel, discul este un amestec cu bun gust din tot ce e mai bun in muzica celor de la Manic Street Preachers, Rock-ul se muleaza plastic pe melancolie, elementele acustice si electrice alterneaza placut, piesele sunt dinamice, orchestratiile mai colorate ca pe materialele anterioare.
Pe disc apare ca invitata Nina Persson din The Cardigans in piesa „Your Love Alone Is Not Enough", primul single oficial de pe album, urmat de inca doua extrase: „Autumn Song" si „Indian Summer". In 2008 imprima un alt cover, piesa „Umbrella” al Rihannei care apare pe compilatia NME Awards 2008. In aceasta seara, vineri, 29 mai 2009, la ora 18 in magazinul Off The Record (str. Blanari nr. 14) va avea loc lansarea si in Romania a noului album Manic Street Preachers, „Journal For Plague Lovers”, iar luni seara, iunie, la MTV in cadrul emisiunii Alternative Nations, de la ora zero, va fi o editie speciala dedicata galezilor. Cele 13 piese noi plus un „hidden track”, „Bag Lady", prezinta un Manic Street Preachers pulsant, cu un sunet mai musculos, mai modern, usor mai agresiv/incisiv, un Rock „up to date”. „Peeled Apples” suna surprinzator de modern, se inrudeste cu abordarea Placebo, este mai electric ca niciodata. „Jackie Collins Existential Question Time” se intoarce la un sunet mai cumintel, dar este ambalat mult mai modern, are schimbari interesante, dinamica antrenanta, pasaje mai moderate si momente explozive de energie. „Me And Stephen Hawking” este un Rock vesel, condimentate cu ruperi si rasturnari ingenioase, se pastreaza alternanta pasajelor lente si al celor dinamice, sunetul este la fel de modern si filtrat prin efecte mai mult decat ne-au obisnuit. „This Joke Sport Severed” este o piesa acustica lenta, ritmul se schimba abia pe ultimul minut al piesei, orchestratia colorata cu viori si violoncele ii creste dinamica, stralucirea.
Piesa de titlu al discului, „Journal For Plague Lovers” readuce in prim-plan sunetul electric, abordarea moderna, insa ramane in tonalitatea caracteristica formatiei. „She Bathed Herself In A Bath Of Bleach” este construita pe aceeasi schema a alternantelor, are un groove de anthem. „Facing Page: Top Left” este construita pe chitarele acustice, vocea pregnanta a lui James Dean Bradfield, este un moment liric, confortant ca urmatoarea „Marlon J.D.” sa readuca sunetul electronic, usor Retro, usor New Wave/Post Punk de anii ’80. „Doors Closing Slowly” este o balada de nici 3 minute, usor pulsanta, usor melancolica si intunecata. „All Is Vanity” mentine atmosfera tensionata, ritmul creste exponential, instrumentele intra treptat, melodia devine electrica, iar apare acel iz ce aminteste putin de Placebo, dar nu sunt atat de gravi ci doar mai Rock decat ne-au obisnuit. Asa este si piesa urmatoare, „Pretension/Repulsion”, doar putin mai moderat si alternanta momentelor calme cu cele „nervoase” este mai accentuata. „Virginia State Epilpetic Colony” suna proaspat si mai relaxat, impletirea electricului cu acusticul este cursiva, piesa este fredonabila in sensul bun. Finalul cu „Williams Last Words” este o inchidere calma, armonioasa a celui mai dinamic, celui mai penetrant album de pana acum al galezilor. Bonusul ascuns, „Bag Lady” este o piesa electrica, cu schimbarile care caracterizeaza tot materialul, are ceva rezonanta The Clash si Muse, suna usor diferit, dar nu contrasteaza disonant cu restul materialului.
Producatorul principal al albumului a fost excentricul Steve Albini, care a lucrat cu formatiile The Stooges, Ramones, Television, Suicide, Wire, The Jesus Lizard, The Fall, The Velvet Underground, The Birthday Party, Public Image Ltd. si Killing Joke, dar s-a afirmat si ca muzicean in formatiile Big Black, Rapeman si Shellac. Si de aceasta data, Albini a produs un sunet zgrunturos, chitarele zgarie, au pregnanta. „Journal For Plague Lovers” suna modern fara sa deranjeze sau sa forteze nota, sunetul, este un material colorat si diversificat atat ca sunet, cat si ca abordare si – parerea mea – cel mai reusit material al formatiei. N-am vorbit intentionat despre texte: sunt faine, merita toata atentia! Edwards, las-o pe Elodia si hai inapoi, vorba olteanului: good job, we need you! FOR REAL!
Cronica postata de brushvox pe Blogul sau pe METALHEAD
Pot ajunge oficial la zona de Cronici de Albume sau De Concerte si cronicile voastre daca le postati pe blogurile personale de pe METALHEAD. Tot ce trebuie sa faceti e sa aveti cont, sa fiti logati iar din meniul din drepta sus sa selectati Blogul Meu (la Optiunile mele). Spor si felicitari celor care au scris !
Dacă vreți să vă înscrieți la newsletterul METALHEAD și să aflați primii ce trupe mari vin în România, dați un click aici: METALHEAD Newsletter
Intra si pe Canalul de Whatsapp METALHEAD si afla prima oara cine canta in Romania!
Ne gasesti si pe Instagram
