Nu cred ca Marilyn Manson mai are nevoie de vreo prezentare. Cu atat mai putin pentru cei care l-au vazut live la Bucuresti. Cu acea ocazie, am auzit voci nemultumite care au comentat lipsa mai multor hit-uri din concert si axarea acestuia pe piesele ultimului sau produs.
Personal, apreciez aceasta abordare: artistul are un disc nou, melodii noi si vrea sa le prezinte, refuzand reteta simpla "hit after hit". Chiar daca se afla pentru prima data in Romania.
Marilyn Manson
Acest ultim album semnat MM reprezinta, intr-un fel, intoarcerea la sound-ul simplist si "catchy" al glam-ului si indepartarea de elementele de industrial de pe materialele anterioare. De asemenea, artistul foloseste mai mult elementul goth, insa aceasta se datoreaza si liricii albumului, o lirica indreptata aproape exclusiv spre viata privata, spre iubire, privita aici ca si moarte. Se pare ca despartirea de Dita Von Tesse a lasat urme adanci...
"If I Was Your Vampire" surprinde, de la inceput, prin abordarea mult mai calma. Apasata, taraganata, piesa e ca un blestem proferat printre tonuri murdare de chitari si ritmuri care se tarasc. Apocaliptic in mesajele sale dure, sociale si politice, MM ramane la fel si cand vine vorba de subiecte mai intime.
Pentru ca unul din lucrurile ce il evidentieaza pe Manson este tocmai disponibilitatea maxima de a se expune: orice sentiment, orice emotie, mai ales daca e negativa, se transforma intr-un bun motiv de a canta.
Marilyn Manson
"Putting Holes In Happiness" (sugestiv titlu, nu?) continua la fel, tragand dupa sine tragedia: "putting holes in happiness/ we'll paint the future black/ if it needs any colour". Sound-ul e aproape saptezecist si incep sa inteleg mai bine dispozitia care l-a facut pe Manson sa se suie pe aceeasi scena cu Alice Cooper la B'estival.
"The Red Carpet Grave" mixeaza chitari a la Franz Ferdinand cu apetitul lui MM pentru vodevil si burlesc; solo-ul de chitara pare scos dintr-un concert Free sau Led Zep. Doar synth-ul mai aduce aminte de prezent, dar si acela contribuie la atmosfera noir atat de specifica deziluziei sociale din a doua jumatate a anilor '70 americani.
Marilyn Manson
"They Said The Hell's Not Hot" incepe ca un cantec Noir Desir si ma surprinde cat de mult isi poate MM permite sa se lase influentat, in muzica, de starile sufletesti, in sensul ca putini reusesc sa lase la o parte un drum deja batatorit spre a se aventura (sau ingropa) in pasaje muzicale ce exprima exclusiv dezamagirea si nefericirea.
Manson nu mai e aici "the antichrist superstar", nici acidul analist al politicii americane; e doar un tip foarte trist, marcat de despartirea de iubita. Piesa, in sine, este excelenta, compacta, rotunda, nimic in plus, nimic in minus.
"Just A Car Crash Away" este pur si simplu dramatica, tragica. Nu cred ca MM a compus vreodata ceva la fel de trist si disperat. Cantecul iti da acea stare de disconfort, de melancolie intunecata, de depresie, aproape "so how can it be this lonely?/ is this all we get/ for our lives?/ is love only sweeter/ when one of us dies?". Vocea suna ca si cum artistul ar fi pe moarte si acesta e ultimul lui strigat, deznadajduit, catre lume.
Marilyn Manson
"Heart Shapped Glasses" e construita pe un schelet new wave, imbracat (si transformat) cu timbrul inconfundabil al lui Manson si sunete distorsionate de bass si synth. E un alt moment la care, sincer, nu ma asteptam.
Suna mai "soft" decat orice piesa lenta compusa de MM pana acum. "Evidence" suna foarte sec, aspru, dezbracata de orice artificiu electronic, doar tobe, bass, chitara si voce. Efectul e ca
versurile
disperate ale lui Manson suna dureros de aproape, dandu-ti un sentimentul de foarte mare singuratate.
"Are You The Rabbit?" aduce aminte, muzical, de "Golden Age Of Grotesque", insa MM merge tot pe aranjamente simpliste, mai rock, mai directe, tot cu solo-uri de chitara saptezeciste. "Mutilation Is The Most Sincere Form Of Flattery" ne arata ca Manson n-a uitat de alte lucruri, tot brodand pe marginea tragediei personale.
Cantecul are nerv, ritm, energie si vorbeste despre imitatorii sai si despre cei pentru care transformarea personala e doar o scurta etapa in decursul unei vieti, in cele din urma, plate "the young gets less bolder/ the legends get older/ but I stay the same/..../ you know that I play this better than you/ f..k you/ f..k you/ and f..k you too".
Marilyn Manson
"You And Me And The Devil Makes 3" e o piesa care nu mi-a spus nimic, muzical, in ciuda titlului incitant. E repetitiva si anosta, in genul pieselor care doresc sa se sprijine mai ales pe mesaj si sfarsesc prin a-l ingropa si pe acesta sub 4 minute de plictiseala sonora.
"Eat Me, Drink Me" nu e nici ea o bucata stralucita, prea intinsa, lipsita de orice fel de varf sonor; insa aici, repetitivitatea serveste tristetii iremediabile in care artistul se scalda.
Finalul albumului m-a speriat de-a dreptul: un remix dupa "Heart Shaped Glasses"! Ce-o fi fost in capul lui Manson de-a acceptat asa ceva? Durerea divortului sa-i fi intunecat mintile? Nici macar nu e un remix bun, e prost de-a dreptul. Suna hilar si ridicol. Exista multe piese ce pot fi remixate, insa nu asa ceva. Nu atat din cauza melodiei in sine, cat din cauza vocii lui Manson; s-o auzi pe un ritm de dance e una din culmile penibilului. Pacat, pentru ca albumul, in sine, este interesant si il pastreaza pe Manson in pozitia sa de artist controversat si versat, totodata.
Auditie placuta (pana la piesa 11...)!
Mihnea Blidariu / Bestmusic.ro
Dacă vreți să vă înscrieți la newsletterul METALHEAD și să aflați primii ce trupe mari vin în România, dați un click aici: METALHEAD Newsletter
Intra si pe Canalul de Whatsapp METALHEAD si afla prima oara cine canta in Romania!
Ne gasesti si pe Instagram
