Cronica Despre Agonie si Extaz la Artmania 2007

de Morrison

Cronica Despre Agonie si Extaz la Artmania 2007

S-a meritat oare asteptarea pentru Anathema, The Gathering si My Dying Bride? Da si nu. In primul rand tin sa subliniez ca un festival de asemenea proportii (cel putin pentru Romania) nu e chiar usor de realizat. Se pare ca organizatorii au invatat din greselile facute anul trecut si aici ma refer la toate capitolele, de la sunet pana la atentia data trupelor, publicului si nu numai. Artmania iese in evidenta in special prin locatie si anume Piata Mare din Sibiu.



O locatie total iesita din comun pentru un festival metal. Recunosc, am asteptat cu mare entuziasm acest concert, inca de la inceputul anului. Pe langa o tona de stres, oboseala si nervi (o sa vedeti de ce), am avut ocazia sa ne intalnim cu diversi oameni, prieteni precum si trupe.



Prima zi a constat intr-o plimbare de circa 3 ore prin Sibiu, in incercarea de a ne gasi cazarea mult promisa. Suprinzator, nici un om din Sibiu nu avea habar unde ar trebui sa ajungem.

Ba o luam la stanga, ba dreapta, diagonala, sus, jos, etc. Scurtand povestirea ajungem la prima trupa a serii si anume Altar.



In ultima vreme Altar imi lasa impresia unei trupe de deschidere. Imi pare rau (sincer), da chiar asa e. Ultimele dati i-am vazut pe baieti numai pe la festivaluri, in deschiderea unor trupe de talie mondiala. Ce-i drept Altar si-au facut foarte bine treaba.



Chiar daca publicul inca nu se obosea sa se faca simtit, cei prezenti au fost la inaltime.

Playlistul n-a constat in nimic special, majoritatea pieselor fiind extrase de pe ultimul album. Au mai fost si cateva compozitii mai vechi. In orice caz, Altar au reusit sa isi faca treaba destul de bine. Pe mine m-au multumit.

Au urmat Celelalte Cuvinte. La capitolul prestatie scenica, m-au lasat cam rece. Muzical vorbind, nu e chiar usor sa inghiti Celelalte Cuvinte. Si asta s-a vazut. Vizibil nemultumiti de calitatea sunetului (si chiar nu inteleg de ce), trupa totusi si-a facut treaba. Piese bune au fost, public pentru ele nu prea a fost.





Ce-i drept am putut numara prin Piata aproximativ 2000 de oameni, insa acestia preferau sa stea sub terasa la o bere. Nu pot sa zic ca am ramas cu o impresie buna. Insa baietii canta corect, au ceva ani in spate, idei bine conturate au, asa ca nu am ce sa comentez la acest capitol. Recunosc ca nu reusit sa ma atraga mai mult de 10 minute.

Dupa CC, au urmat Cargo. Dezinteresul meu se accentua cu fiecare minut. Mi-am facut loc in primele randuri, doar pentru a vedea Anathema cat mai aproape. Cargo m-au scarbit. Nu neaparat din cauza muzicii, ci mai mult din cauza vocalului. Stimabilul domn (nu stiu cum il cheama) purta un tricou marca Rockawear. La spusele unui prieten, Rockawear se ocupa cu haine marca rap-stars, numele fiind ironic.





Si asta chiar se vedea, caci tricoul stralucea la propiu, dominand cu sclipici marca Gigolo Italiano. Ca prestatie muzicala, Cargo nu m-au impresionat deloc. Si ca o mica paranteza, nu sunt eu fan Haggard, insa cu siguranta dadeam orice ca sa ii vad in locul celor de la Cargo. Trupa cred ca a gresit locul, nu de alta dar playlistul era cam identic cu cel de la festivalul berii. In fine, romanii nu m-au dat pe spate. Nici pe mine, nici pe public

A urmat Anathema. In jurul orelor 22:30 in Piata Mare se aflau aproximativ 4000 de oameni, toti asteptand momentul in care fratii Cavanagh si restul trupei vor pasi pe scena. Unii asteptau acest moment de cativa ani, altii erau doar curiosi, in timp ce o mica parte din public vroia sa retraiasca anul de gratie 1994.



Montarea celor doua ecrane in stanga si dreapta scenei s-a dovedit o idee inspirata, cei din spate avand posibilitatea de a ii vedea mai de aproape pe Anathema. O spun sincer, am plans la Anathema si n-am fost singurul. Nu mi-a venit sa cred ca ii vedeam in fata mea. Nici eu si nici cei 4000 de oameni.



Playlistul a fost fenomenal, asemanantor cu cel de pe ultimul DVD, A Moment In Time. S-a cantat Shroud of False, Fragile Dreams, One Last Goodbye, Closer, Angelica, Panic, A Natural Disaster, precum si 2 piese de pe noul material Anathema ce urmeaza sa fie lansat undeva prin luna august.



Momentul culminant al serii a fost Slepless. Nu numai din cauza piesei, ci si datortia faptului ca bassul a fost interpretat de insusi Duncan Patterson. S-a simtit din plin. Alt moment interesant a fost acela in care pe scena si-a facut aparitia Lee, pentru a interpreta A Natural Disaster precum si o piesa noua (i-am uitat numele). Vincent a fost vizibil impresionat de absolut tot, pornind de la public si ajungand pana la sunet.



Ca tot vorbim de sunet, s-a auzit aproape perfect (adica ca pe CD). Publicul intradevar a fost de zile mari, aplaudand si strigand dupa fiecare piesa. Vincent a invatat si cateva cuvinte, precum buna seara sau multumesc. Oricum, experienta de scena si-a spus cuvantul. S-a cantat impecabil, desi am observat la un moment dat o inaintare neobisnuita a chitarii (din nou, am uitat piesa).



Mi-au placut si momentele in care publicul era asaltat de o artilerie ce consta in bere si apa. Un element important al acestui festival a fost marimea scenei, precum si numarul impresionant de lumini. Ma bucur ca am prins Anathema pe timp de noapte, caci luminile au avut un rol major in atmosfera redata de Anathema.

Totusi imi pare rau ca nu am auzit Temporary Peace si Flying. Totusi, nu ma plang de playlist. De asemenea tin sa mentionez ca show-ul nu a fost chiar atat de "lent", asa cum unii se asteptau. Eu cel putin am sarit pana n-am mai putut. (de fapt pana am inceput sa plang)

Sfarsitul a fost fenomenal, Anathema realizand un cover Pink Floyd- Comfortably Numb. Atat vocea cat si instrumentalul au fost de exceptie, sunand exact ca originalul. La final, Vincent a spus ca se vor intoarce (desi nu cred, insa sper). Anathema s-au retras in aplauzele publicului, acestia scandand numele trupei timp de aproximativ 5 minute, inclusiv in timp ce echipa tehnica deja isi facuse aparitia pe scena.



In concluzie, unul din cele mai emotionante momente din viata mea. Am plans pe One Last Goodbye, am plans pe Angelica si chiar n-am fost singurul. Sa dea cel de sus sa mai vedem Anathema prin Romania.

Dupa o noapte de matrafoxare generala (pentru unii mai putin) a venit a doua zi ce a culminat prin aproximativ 5 ore de interviuri plus conferinte de presa. Dupa inca o matrafoxare ca deh, setea isi spune cuvantul, a urmat si prima trupa a zilei de sambata si anume Tarot.





A doua sera a constat doar din trupe straine. Trupe cu greutate. Si asta s-a vazut din plin. Sambata a reprezentat punctul de interes pentru multi dintre noi, asa ca era si normal ca numarul oamenilor prezenti sa fie mai mare. Astfel ca s-a ajuns la circa 6000 de oameni. Asa cum am spus si mai sus, prima trupa a serii au fost cei de la Tarot. Compozitii interesante, un heavy bine lucrat, insa pur si simplu nu ma atrag.





Ciudat este ca acum cativa ani, Nightwish deschideau pentru Tarot. Baietii canta de foarte mult timp si asta se vede, numai ca nu ii vad trecand de statutul de trupa de deschidere. Poate si entuziasmul pentru The Gathering si My Dying Bride si-a spus cuvantul. Ce-i drept m-a impresionat prestatia scenica. Chiar daca baietii au cam trecut de prima varsta, entuziasmul lor nu cred ca s-a schimbat. M-a mai dezmortit cat de cat prestatia scenica, ce completeaza destul de bine muzica. Insa repet, nu ii vad mai departe de statutul de opening act.



Marea dezamagire pentru mine la Artmania a fost The Gathering. Nu era o prioritate pentru mine, insa vroiam sa ii vad, mai ales pentru Anneke. M-au dezamagit aproape in totalitate. In primul rand playlistul a fost cam jalnic, cel putin pentru mine.



Din albumele vechi s-au cantat doar 2 piese, momentul de maxim interes fiind Eleanor. In rest s-a cantat Shortest Day, Alone, In Motion si Probably Built In The 50's. Recitalul a fost destul de scurt (sau asa mi s-a parut). Nu cred ca a trecut de 45 de minute. Am avut in fata o Anneke de nerecunoscut, pacat ca nu o spun intr-un sens bun.



Adio Anneke cea incantatoare, comunicativa si superba. Aveam in fata o persoana care, dupa expresie, d-abia astepta sa se termine concertul. De dansat nu prea a dansat, de vorbit n-a prea vorbit, iar la capitolul voce nu a fost atat de exceptional, vocea fiind pe alocuri dublata. Avand in vedere ca mai sunt fix 2 concerte pana la retragerea din The Gathering, ma asteptam ca Anneke sa dea absolut tot. Teoretic, la The Gathering trebuia sa fie magie.



N-a fost. La sunet s-a stat relativ bine, cu mici devieri pe la inceput. Personal, consider ca prestatia trupei este strans legata de Anneke, asa ca nu am asistat la o prestatie fenomenala nici din partea acestora. Sincer, imi pare rau. Ma asteptam la altceva. Macar pot sa zic ca am trait sa o vad si p-asta.



Au urmat 15 minute de calcat in picioare, injuraturi si nervi. Toate acestea pentru un loc cat mai aproape de scena, caci aveau sa isi faca aparitia My Dying Bride. Imi pare rau, insa nu pot sa scriu o cronica exacta despre concertul in sine. Pur si simplu pentru ca am fost in transa. Nu credeam ca se poate asa ceva si chiar nu am cuvinte sa descriu ceea ce am vazut. Una e sa il vezi pe Aaron pe DVD si alta e sa il vezi si mai ales sa il simti live.



Durerea pe care acesta o exprima, s-a imprimat pe fiecare dintre noi. Am simtit din plin tot ceea ce My Dying Bride repreznita. Forma absoluta a muzicii. My Dying Bride au reprezentat punctul culminant al festivalului. Atat prin muzica cat si prin prestatia lui Aaron. S-a vazut clar ca omul nu joaca teatru, ci chiar este strans legat de sentimentele impuse de versuri si muzica. Playlistul a fost exceptional.



S-a cantat To Remain Tombless, Catherine Blake, My Hope The Destroyer, The Cry Of Mankind, The Snow In My Hand sau The Dreadful Hours. O spun pe bune, au existat oameni care au lesinat. Personal, in viata mea nu am simtit asa ceva si probabil nici nu se va mai intampla in viitorul apropiat. Tin sa spun ca la un moment dat, nici nu mai stiu in care piesa, am inchis ochii si m-am simtit pur si simplu rupt de realitate.



Ajunsesem intr-un punct in care am rupt contactul cu cei din jur, singurul lucru pe care il mai simteam fiind muzica precum si suferinta impusa de Aaron. Sunetul a fost exceptional si nu am de ce sa ma plang. Imi pare rau ca nu pot descrie in amanunt ceea ce a fost acolo, insa un recital My Dying Bride se simte, se aude, in nici un caz nu se povesteste. Singurul regret pe care il am este ca nu au cantat mai mult.



Am avut impresia ca acele 60 de minute au fost de fapt cateva secunde in care un sentiment nemaintalnit ne-a inconjurat pe toti. Stiu ca suna oarecum poetic, poate chiar patetic, insa chiar asa a fost. Plecarea de pe scena a fost atat de brusca, incat ne-a trezit la o realitate sumbra. Atat de sumbra incat am tremurat circa patru ore. Doamne, sper sa mai vad un concert My Dying Bride, de data aceasta pe post de cap de afis.



Au urmat Within Temptation. Dupa ce am vazut My Dying Bride chiar nu-mi mai pasa de nimic. Oricum, nu ma interesa in mod special trupa de fata. Chiar daca au un box office impresionant, Within Temptation nu a fost la inaltime. In afara de decorul impresionant, trupa nu s-a ridicat la un nivel muzical impresionant.



Ca tot vorbim de muzica, am avut impresia ca toate piesele suna la fel. O chitara cu un sound american de cateva acorduri sacadate ce se repeta mai pe toate piesele. La fel ca anul trecut, pustoaicele de 14-17 ani au tinut mortis sa ajunga cat mai in fata, astfel calcand in picioare mai toata populatia din Piata Mare. Nici aici nu pot sa fac o cronica mai elaborata din doua motive.



Primul este ca inca eram socat dupa My Dying Bride si al doilea este ca muzical vorbind, Wtihin Temptation nu valoreaza nici macar jumatate din My Dying Bride. Plus ca nu-mi place trupa din start. Luminile au fost ok, decorurile la fel, la sunet s-a stat cam prost. Din nou, dublajul de voce si-a facut simtita prezenta. Ce mi-a placut a fost Sharon, care asa cum a spus si la conferinta de presa, va canta fara nimic in picioare.



Am auzit tot felul de vorbe cum ca aceasta Sharon ar avea o prestatie scenica nemaipomenita. Lucrurile nu stau chiar asa. Solista trupei s-a plimbat o ora jumate din stanga in dreapta si invers, asta in timp ce dadea din mana de parca ar fi fost la un curs de aerobic. In fine, cei ce au venit sa vada Within Temptation bravo lor, sper ca s-au simtit bine si ca prestatia trupei li s-a parut exceptionala. Eu raman la parerea ca My Dying Bride meritau sa fie cap de afis.



Ziua a treia a fost probabil cea mai plictisitoare. Cu o atmosfera ce mi-a adus aminte de festivalul berii, pe scena din Piata Mare au cantat Luna Amara, Vita de Vie, After Forever si Iris. Intarea a fost 15 ron, asa ca in piata si-au facut aparitia toti pustanii de 15 ani veniti pentu basu si cu toba mare. Bine domne, sa fie.


Publicul nu a depasit 1500 de oameni, insa marea problema a serii a fost sunetul jalnic. Cel mai mult de suferit au avut baietii de la Luna Amara. Cu un sunet dezastruos, baietii totusi au reusit sa isi duca recitalul la bun sfarsit. Pacat ca toti chinderii au venit doar sa auda Dizident, ca altceva nu-i prea interesa. Eu m-am simtit chiar bine la Luna Amara. E genul ala de muzica care prinde bine dupa doua seri de agonie si extaz.





A urmat Vita de Vie, moment de plictiseala generala. Albumul nou suna patetic, iar domnu Despot cam falseaza. Am stat linsitit asteptand finalul, care s-asa a venit destul de greu (da bine ca a venit). Nu am nimic de spus despre Vita de Vie, nu-mi place si nici n-o sa-mi placa.




After Forever. O surpriza interesanta, mai ales ca Szandor a fost inlocuit de tipul din Orphanage. O data cu prima piesa, toti cei din corturi au venit cat mai aproape de scena, in timp ce pustanii cu toba mare se retrageau cu sule si trambite (zici ca eram la razboi).





Personal, nu ma omor dupa After Forever, nici nu prea am ascultat. Da ce-i drept mi-a placut. Un recital notabil, oricum mai bun decat Within Temptation. Lume buna, muzica buna, piese de pe noul album. Deci foarte frumos.



La Iris am remarcat doar ficatul umflat a lui Minculescu si faptul ca omul baga un playback de zile mari. Foarte tare. Mai mult de 2 piese nu am stat caci trebuia sa prind si trenul.



In concluzie, Artmania Festival 2007 a fost mai mult ca sigur cel mai reusit festival metal din acest an si probabil asa va si ramane. Tin sa felicit si sa le multumesc organizatorilor ca ne-au dat ocazia de a ne implini un vis. Nu numai al meu ci si al miilor de oameni prezenti in Piata Mare. Inca nu imi vine sa cred ca am vazut My Dying Bride si Anathema.



Stati pe felie ca urmeaza si cronica lui Morrison, picanta, cu detalii din backstage, plus pe METALHEADTV o serie de emisiuni cu interviuri video cu toate trupele si multe multe filmari. Avand in vedere ca am strans 6 casete adica aproape 9 ore de footage, o sa aveti ce vedea.

P.S. Daca veneau si Haggard.. nu se intampla asta





Fane

Galerie Foto:
ARTMANIA 2007

Comenteaza pe Forum



Dacă vreți să vă înscrieți la newsletterul METALHEAD și să aflați primii ce trupe mari vin în România, dați un click aici: METALHEAD Newsletter

Intra si pe Canalul de Whatsapp METALHEAD si afla prima oara cine canta in Romania!


Ne gasesti si pe Instagram


Concerte recomandate: