Eveniment organizat de Promusic Events si Revista Maximum Rock (Producator - Nelu Brindusan) duminica – 9 octombrie 2011, ROMANIAN ROCK MEETING i-a avut ca headlineri pe suedezii de la Pain of Salvation, recent porniti in turneul european „Road Salt Tour” ce promoveaza cele doua albume lansate recent : One (Ivory) – 2010 si Two (Ebony) – 2011. Alaturi de ei pe scena au urcat si finlandezii de la VON HERTZEN BROTHERS.
Startul a fost dat de doua trupe romanesti – GOODBYE TO GRAVITY si WHITE WALLS – inspirat alese de organizatori. Prima dintre ele cu un sound remarcabil, desi m-am grabit in a o inscrie intr-un lung sir de sound-alikes (si aici ma gandesc la trupele din afara), insa cu piese elaborate, ruperi de ritm si riff-uri agresive care dau incredibil de bine live. Unde mai pui si prezenta de spirit a vocalului si indemanarea lui Alex Pascu si a chitaristului Vlad Telea, ai o reteta nemaipomenita de metal ce merge dincolo de limitari de gen si influente.
Pe White Walls i-am mai vazut si cu alte ocazii, insa de data asta am reusit sa ascult ceva mai mult de doua-trei piese, printre care consacratele „Friends for a While” si „The One Who Walks…”, plus doua piese noi ce vor face parte de pe viitorul material discografic. Constantenii au incheiat cu acest show turneul de anul acesta, pregatindu-se probabil de lansarea celui de al doilea album. Nu putem decat sa le dorim mult succes, deoarece piesele noi sunt foarte foarte tari.
Cea de a treia trupa a serii, VON HERTZEN BROTHERS, se inscrie pentru mine in lista curiozitatilor scandinave, un fel de reminiscente ale trendului ce acum cativa ani a transformat artisti – fie din sfera mainstream, fie din cea a underground-ului – in senzatii mai mult sau mai putin de moment. Am avut ocazia ca pret de cateva piese – cunostintele mele anterioare legate de Von Hertzen Brothers fiind minimale si insuficiente – sa decid cat din muzica lor are sa imi placa, experienta live fiind de cele mai multe ori definitorie.
Sound-ul finlandezilor este fara indoiala ancorat in „marea” de Prog si Psychedelic Rock a anilor ’70, cu energia Zeppelinilor si dramatismul Floydinan; lasand insa la o parte aceste influente, descoperi o muzica actuala, moderna, cu piese complexe, bine construite, iar atitudinea si entuziasmul membrilor creeaza o atmosfera extraordinara.
Urmand acea structura a stilului de compozitie clasic – aparent creand texturi si pasaje instrumentale ce isi intensifica ritmul pe masura ce vocea lui Mikko von Hertzen si chitara lui Kie von Hertzen acapareaza sound-ul, show-ul celor de la Von Hertzen Brothers a debutat cu melodicul „Miracle” si „Somewhere in the Middle”, urmate de „Angel’s Eyes”, un exemplu definitoriu de Prog Rock traditional.
La piesa „Let Thy Will Be Done” mi s-a parut ca vocea lui Mikko von Hertzen este cu totul acoperita de instrumental, si pentru cateva clipe nu am inteles mare lucru din versuri. Totul a revenit la normal cu „I Believe” si „The River”, prima cu un intro la clape si cea de a doua (si ultima) o scurta evadare intr-un alt spatiu, ambele insa construind un sound unic din punct de vedere compozitional.
Am ramas cu sentimentul ca am (re)descoperit o trupa cel putin interesanta : nimic excesiv, toate elementele imbinandu-se inspirat, piese catchy, compozitii cu structura complexa, interactiunea vocalica a celor trei frati inedita, disonante bizare alaturi de linii melodice remarcabile. O incursiune reusita a finlandezilor in peisajul muzical european.
La momentul la care numarul de grade de afara si eficienta „cortului” asamblat devenisera deja subiecte de gluma, se pregatea scena pentru suedezi, un setting mai neobisnuit, cu panouri in dreapta si in stanga scenei, infatisand imagini inedite cu Daniel Gildenlow.
Intr-o atmosfera oarecum obscura, cu lumini difuze si fum, in acordurile intro-ului „Road Salt Theme”, concertul PAIN OF SALVATION debuteaza cu riff-urile bluesy ale piesei „Softly She Cries”, cu Daniel Gildenlow urcat undeva pe niste cutii asezate mai in spate, in mijlocul scenei, iar in timp ce coboara, alung repede gandul ca de acolo se vede perfect cat de „multi” suntem.
Dintre cele cateva piese de pe albumele anterioare Road Salt (2010-2011), s-a numarat si „Diffidentia (Breaching the Core)” de pe BE (2004), unde Johan Hallgren acapareaza de-a dreptul scena, iar interpretarea lui Daniel Gildenlow este dramatica, fara sa mi se para a fi vreo clipa exagerata. Si pentru ca se putea altfel, Daniel glumeste pe seama frigului de afara, marturisind ca faptul ca vine dintr-o zona nordica nu-l ajuta foarte mult.
Au urmat „Linoleum” si „1979” – poate un bun exemplu despre cum se completeaza cele doua albume „Ivory” si „Ebony” – prima ritmata, cu puternice influente ale anilor ’70, a doua melodica, la limita dintre nostalgic si sentimental, unde – intr-o liniste perfecta – se auzeau doar clapele si Daniel Gildenlow. Tot de pe Road Salt Two : „To the Shoreline”, poate cea mai buna piesa de pe album – trei minute in care vocea lui Gildenlow pur si simplu te ameteste, iar ritmurile imi aduc inevitabil in minte imagini dintr-un western (vezi „Ecstasy of Gold” a lui Morricone) si „Conditioned” cu un instrumental dominat de chitare, ce se transforma in ceva sinistru si haotic la final.
Din nou un pas catre trecut, „Kingdom of Loss” – fara chitara, doar cu un microfon, plimbandu-se pe scena recitand practic versurile, calm, meditativ, demonstrand ca indiferent ce stil vocalic ar aborda, Daniel Gildenlow este si va fi un solist incredibil, si „Dea Pecuniae”, o alta mostra de pe BE, o piesa puternica, complexa, pentru care Gildenlow si-a schimbat vestimentatia, la costum, cu ochelari si atitudine : Mr. Money, un produs al societatii de azi, care ne-a multumit sfidator de pe marginea scenei pentru „puterea” pe care noi i-am dat-o.
Dispare insa si din nou scena este invaluita de fum; pe fundal se aude „Of Dust” cu membrii formatiei asteptand revenirea lui Gildenlow, apoi, pentru a ne oferi cate o mostra de pe fiecare album anterior, piesa „Fandango” de pe Remedy Lane (2002) si, spre surpriza mea, o piesa de pe primul album Entropia (1997), „People Passing By”.
„Through the Distance”, din nou o piesa melodica, emotionanta, una din preferatele mele, pe care nu credeam ca o voi auzi in varianta live; „No Way” un fel de bluesy rock care te prinde de la primele riff-uri si „Ashes”, de pe The Perfect Element I (2000), anuntata ca ultima piesa.
Dar au revenit : un bis senzational ce m-a lasat fara cuvinte. O formatie care a cantat in fata a 200 de oameni ca si cum ar fi fost o mie, adica din suflet si asta s-a simtit din plin. Interpretari personale ale unor piese consacrate : cu Daniel Gildenlow la tobe, au inceput cu o varianta prog-jazzy a piesei „Come Together” a celor de la The Beatles si o interpretare emotionanta a piesei „Working Class Hero” a lui John Lennon, un tribut Pain of Salvation pentru artistul ce se nastea acum mai bine de 70 de ani, pe 9 octombrie.
Stiam ca vor incheia cu „Hallelujah” a lui Leonard Cohen (in varianta arhicunoscuta a lui Jeff Buckley), insa nimic nu se compara cu ce s-a intamplat pe scena din Arene : pentru ca nu putea publicului sa se aseze (deja un mod consacrat de a interpreta piesa pentru cluburi), el a fost cel care a stat aproape de marginea scenei, acompaniat doar de Fredrik Hermansson la clape, transformand cele cateva minute intr-o experienta unica.
Sa mai spun ca pentru mine a fost un concert perfect, nu cred ca are rost, la urma urmei frigul indurat a meritat fiecare acord al keyboard-ului lui Fredrik Hermansson, fiecare riff al chitarelor si fiecare vers cantat de Daniel Gildenlow si Johan Hallgren. Multumiri Promusic Events si lui Nelu Brindusan, pentru ca sincer nu speram sa ii vad pe suedezii de la PAIN OF SALVATIION prea curand la Bucuresti.
Dacă vreți să vă înscrieți la newsletterul METALHEAD și să aflați primii ce trupe mari vin în România, dați un click aici: METALHEAD Newsletter
Intra si pe Canalul de Whatsapp METALHEAD si afla prima oara cine canta in Romania!
Ne gasesti si pe Instagram
