Phoenix la Sala Palatului: Mai mult Simfonic decat Phoenix

Formatia Phoenix a concertat ieri la Sala Palatului acompaniata (in mare parte) de Ochestra Simfonica Bucuresti si de Corul Accoustic, sub bagheta dirijorului Daniel Jinga.

Printre invitati au fost prezenti tenorul Vlad Mirita, imbracat intr-un costum cu tenta etno de culoarea oulului de rata (o interpretare moderna a costumului de haiduc, poate?!), soprana Tina Munteanu, trupesa si nurie, si Moni Bordeianu.

Tot “invitat” mi s-a parut si Bogdan Bradu, acest Pepe al muzicii rock, care a reusit marea performanta de a nu se armoniza nicicum cu atmosfera formatiei Phoenix. Stiu, o sa spuneti ca are voce buna. Da, are, dar nu se potriveste.

Concertul a debutat in forta cu o proba de sunet, care s-a repetat pe parcursul concertului. Prima piesa a fost un medley instrumental reusit al unor piese “grele” din istoria Phoenix. Ochestra a sunat impecabil, la fel ca si Pheonixsii. Cel mai entuziasmat mi s-a parut, ca de obicei, Tandarica, mereu cu zambetul pe buze si cu sufletul tanar.

Totul a devenit amuzant (si nu in sensul bun) o data cu prezenta pe scena a numitilor Bogdan Bradu si Vlad Mirita, care tot concertul au parut a fi la o intrecere de “castiga cine tipa mai tare”, culminand cu piesa “Fata Verde”.

Tina Munteanu a aparut la un moment dat pe pe scena si initial am crezut ca este un fel de “Morticia wannabe”. Mi-am dat seama ca ma insel, in momentul in care a inceput sa dea virtuos din bust. Voce buna, exces de zel.

Lucrurile s-au mai indulcit in momentul in care a aparut Moni Bordeianu, care a avut o prezenta scenica de zile mari si un umor irezistibil, cantand piese “de pe vremea lu’ bunicu” (vobele lui Covaci): “Hei tramvai”, “Canarul” si “Nebunul cu ochii inchisi”.

Problemele cu orchestra, sau mai bine zis cu dirijorul, au fost hilare. Exemplu: Covaci incepe o piesa, dirijorul se uita la el nedumerit. Rasete. Covaci incepe din nou, orchestra nimic. Rasete si aplauze (?!). Dupa a treia incercare nereusita, Tandarica se da jos de la tobe si il lamureste pe dirijor: “Cantam “Mica Tiganiada” maestre!”.

La a doua venire (prelungita) a lui Vlad Mirita pe scena, lucrurile s-au complicat si mai tare, fiecare sustinand ca o alta piesa este la rand. Printre cei care incercau sa se lamureasca ce si cum a aparut si dirijorul timid la un microfon: “Si pana la urma, ce piesa cantam?”. Rasete, bineinteles.

Singurele lucruri care au mai salvat atmosfera au fost umorul negru al lui Covaci, prestatia lui Tandarica, si orchestra care chiar a sunat bine de tot.

Sa nu uitam si de vedeta absoluta a spectacolului, impresarul celor de la Pheonix, care aparea exact atunci cand melodia era mai in toi si ne indemna sa “ridicam manutele sus” dezvelindu-si astfel formele ronde din zona abdominala.

Concertul s-a terminat victorios cu piesa “Negru Voda” care a mers bine, zic eu, cu imaginile cu muncitori de pe monitoarele suspendate.

Lipsa lui Baniciu s-a simtit cu siguranta. Daca era el, poate ca treceam mai usor peste toate hopurile organizatorice.

Alexandra Ilie

Poze concert Symphoenix