Dark Bombastic Evening 3: Valentele Underground-ului

Cele doua seri speciale organizate de KOGAIONON si DonisArt – din 19 si 20 August – ce au compus un al treilea capitol in istoria DARK BOMBASTIC EVENING, s-au desfasurat intre zidurile cetatii din Alba Iulia.

Pentru un motiv sau altul, imi pare foarte dificil sa scriu obiectiv despre eveniment in sine si depre trupele prezente. Poate pentru ca dincolo de diversitatea muzicala, sta o pasiune si o sensibilitate comuna atat artistilor, cat si publicului. Asadar, nu e usor sa te lasi purtat de valul ademenitor al literaturii.

Am vazut trupe favorite, am ascultat piese preferate, am descoperit alte trupe si alte piese noi, care m-au fascinat in egala masura, am cunoscut artisti de o modestie dezarmanta, ce s-au amestecat pur si simplu printre spectatori, intrandu-si in roluri doar in clipa cand paseau pe scena. Concertele au fost completate de cele doua expozitii - cea de fotografie, „Vision Redesigned”, a Ioanei Popescu (Cerok Veywadh) si cea de arta grafica, „Where Purgatory Ends”, a lui Costin Chioreanu -, de muzici After Midnight pregatite pentru cei care nu doreau sa paraseasca inca acea atmosfera deja familiara. Cu totii au schimbat impresii asupra spectacolelor, dar si asupra mancarii gustoase gatite la ceaun, care punea, in timpul concertelor, la incercare „devotamentul” fanilor versus aromele imbietoare ce pluteau in aer. Personal, m-am bucurat ca un copil de porumbul copt in jar, in schimb n-am inteles fascinatia pe care unii o au pentru traditionalul gulas. Dar, ca si in muzica, gusturile difera.

KOGAIONON si DonisArt au reusit sa creeze un nou eveniment unic, adunand la un loc oameni talentati si spectatori din diferite colturi ale lumii, punand pret pe trairea artistica a celor prezenti. DARK BOMBASTIC EVENING ramane o experienta singulara in Romania si sper sa ne putem bucura de un nou capitol pe viitor. Referindu-ma la muzici, am ales totusi sa scriu ceea ce am vazut si parte din ceea ce am simtit acolo, stand aproape de scena.

Primul concert al serii de vineri – si cel de al doilea in cariera trupei – a fost al francezilor de la LES DISCRETS : soundul lor este unul complex, un amestec de post-rock si dark folk, unde elementul metal nu este folosit ca stil in sine, ci mai mult ca un instrument care sa insereze dinamica in jocul discret dintre melodic si melancolic, totul concentrandu-se asupra ambientului.

Incet, incet, incepe sa se contureze universul atmosferic al lui Fursy Teyssier, iar cu „L’Echappee” starea generala de spirit ce se creeaza este aceea a unei melancolii feerice; intreaga piesa se construieste in jurul chitarei si a tobelor, cu o usoara alura folk. Probabil cea mai ‚metal’ piesa din concert este „Les Feuilles de l’Olivier”, cu o chitara distorsionata si tobe completate de riff-uri clean ce sustin elementul shoegaze.

Pentru piesa „Apres L’Ombre” a urcat pe scena Audrey Hadron; ghicesc ceva emotii, primind si confirmarea cand Teyssier anunta ca este primul show live al lui Audrey; din nou chitara este cea care tempereaza pasajele agresive si le dinamizeaza pe cele atmosferice. „Sur Le Quais” este o piesa remarcabila, cu elemente folk subtil imbinate, ce a creat un spatiu intim intre formatie si public. A fost o incantare sa ii ascult complet vrajita pe cei de la LES DISCRETS...

Acordurile „Crooks & Sinners” anunta parca un show cu o muzica veche, demodata, ce te duce cu gandul la un salon grotesc, intunecat, populat de suflete pierdute, damnate. Cine cunoaste muzica norvegienilor de la VULTURE INDUSTRIES va fi surprins aceasta atmosfera suprarealista inca de la inceput. Odata cu „Race for the Gallons” si „Blood Don''''t Flow Streamlined” se creeaza un sound cosmaresc, iar pe langa riff-urile elaborate ale chitarelor, vocea de bariton a lui Bjornar Erevik Nilson, cu inflexiuni neobisnuite – de la note ciudat de inalte la un registru mai jos ce suna aproape mecanic –, denunta crime si pedepse printr-o interpretare extrema.

Sound-ul VULTURE INDUSTRIES este cu adevarat subversiv si experimental, iar din punct de vedere conceptual muzica lor se axeaza pe drama si nelinistile existentiale. „Pills Of Conformity” si „Of Branded Blood” sunt alte doua exemple ale acestui caleidoscopic extreme metal, in timp ce in „I Hung My Heart on Harrow Square”, o compozitie aproape baladesca, avem parte de vocea clean a lui Nilson, cu un ton vibrant, melodic.

„The Hangman's Hatch” este o alta compozitie stranie : cu un bassline foarte catchy si chitara ce ia o turnura jazzy pe la mijlocul piesei; a avut parte, poate, de cel mai ciudat joc scenic din partea solistului, care a aruncat in randul spectatorilor un streang, fiind in concurenta cu acestia pret de cateva secunde bune, intr-un dans teatral si cu un ras isteric.

‚I hope you like this, because we like you!’ ne-a spus Bjornar Nilson, iar in timp ce interpreta „Grim Apparitions” a adaugat ‚Sunteti copilasii mei!’. Cu „The Bolted Boor” ne-a oferit un screaming in maniera black metal, acompaniat de ritmurile stranii ale chitarei, de un bas cu o linie distorsionata – un excurs progresiv-black-doom de la care nu stii niciodata la ce sa te astepti. Au incheiat cu „A Path of Infamy”, multumind publicului ‚Thank you! You are all too kind!’. Spectaculos acest show al norvegienilor, iar pentru mine muzica lor a capatat o noua dimensiune.

Desi nu ma consider neaparat un connaisseur al hibridului doom/goth/death metal, am putut vedea clar cum mult „discutata” tema a melancoliei poate capata sensuri noi si nebanuite in modul in care DRACONIAN utilizeaza la maxim dicotomia dintre vocea death a lui Anders Jacobsson si cea plina de emotie a Lisei Johansson. Departe de a fi cliseul ‚beauty and the beast’ al genului, suedezii transmit emotie si creaaza o atmosfera dark, in ciuda faptului ca nu se intunecase inca.

Show-ul debuteaza in forta cu „The Drowning Age” – un sound heavy, ce te capteaza in ambianta specifica DRACONIAN, un doom riff ce aminteste de primele lor albume, facand loc unui alt opening track „A Scenery of Loss” cu un pasaj recitat ce imi aminteste de „Paradise Lost” (de la John Milton citire).

„Heaven Laid in Tears", „The Last Hour of Ancient Sunlight”, „The Amarath” si „Bloodflower” se inlantuie intr-o diversitate de tempo-uri si de stari sufletesti transmise prin interpretarea lor. „Bloodflower”, spre exemplu, este un echilibru perfect intre tot ceea ce imi place in Doom Metal: clean vocal-ul solistei, care nu exagereaza, pastrand naturaletea vocii sale, si death growl-ul lui Jacobsson, cu numeroase pasaje memorabile de versuri recitate. Piesa „She Dies”, o compozitie cu o latura mai melodica, clapele acompaniind-o pe solista, aceleasi clape ce se vor auzi si in „Silent Winter”. Prezentata de Anders Jacobsson ca o piesa foarte lunga, primele acorduri „Death, Come Near Me” a innebunit pur si simplu publicul; este „THE Metal song” in ceea ce ma priveste si un minunat mod de a incheia.

Pentru DORDEDUH, multi s-au asezat cat mai aproape de scena, in timp ce inca se monta toaca si erau aduse tulnicele, xilofonul si restul de instrumente traditionale ce dau intelesuri nebanuite acestui Transcendental Black Metal practicat de trupa, desi cu greu pot fi incadrati intr-o categorie anume. A fost primul concert de anul acesta in Romania, iar piesele interpretate au fost exclusiv de pe viitorul album, poate pentru a ne crea o impresie despre cum va suna „Dar de Duh”.

O calatorie transcedentala de dimensiuni epice, intr-un spatiu eteric, desprins parca de mundan, de timp si de noi insine. Piselor „Dojana” si „Zuh – Cu Tunetul Muntilor” (intr-o varianta ce va fi inclusa pe noul album) li s-au alaturat „Pandarul”, „Cumpat”, „Jind de Tronuri” – prezentata ca cea mai agresiva piesa de pe album, si „Flacararii”. Muzica lor transmite emotii puternice, iar reactia exploziva a publicului a fost o dovada certa. Diversitatea si complexitatea compozitiilor Dordeduh trece prin etape acustice, atmosferice, cu numeroase elemente Progressive, pasaje agresive in care radacinile black metal-ului se resimt in dinamica chitarelor lui Hupogrammos si Sol Faur si in ritmul tobelor lui Sergio Ponti si Ovidiu Mihaita.

Nu-mi pot reprima un sentiment de mandrie cand, aproape de scena, au venit pentru a asista la concertul DORDEDUH suedezii de la DRACONIAN, iar ceva mai in spate cativa din membrii ALCEST.

Urmatorii pe scena au fost francezii de la ALCEST – formatie de referinta in sfera metalului si care la vremea cand lansa primul album Full-length (la ceva ani dupa infiintare) avea deja un cult al ei. O muzica pe care as numi-o inteligenta : un hibrid intre Black Metal-ul depresiv si Shoegaze-ul tulburator.

Multitudinea de texturi sonice imbinate armonios, vocea hipnotica a lui Neige, ritmurile efervescente ale chitarei – toate imprima o stare nostalgica a unui univers utopic, a unor „Souvenirs D’Un Autre Monde”. Pe langa „Le Secret”, „Les Iris” si „Ecailles de Lune”, francezii au interpretat si o piesa ce va aparea pe viitorul lor album, si anume „Summer’s Glory”. „Percees de Lumiere” a fost pentru mine o ruptura de ambientalul construit pana atunci, nu neaparat o readucere la realitate, ci mai degraba o prabusire in viteza dintr-un zbor transcedental.

Un fel de cine-concert, spectacolul celor de la YEAR OF NO LIGHT a reprezentat o imbinare ingenioasa de instrumental si vizual - un live soundtrack, in care riffurile caustice ale chitarelor, sunetul straniu al clapelor au insotit proiectia imaginilor ce compuneau universul suprarealist al filmului horrror din 1932, “Vampyr” regizat de catre Carl Theodor Dreyer. Compozitie Experimental Psychedelic Post-Rock contemplativa, care alaturi de efectul de lumini de pe scena accentueaza atmosfera stranie.

Seara de sambata a debutat cu o prima surpriza, insa una pe care majoritatea dintre noi o asteptam cu un real interes, dincolo de ceea ce ne putea oferi imaginatia fiecaruia legat de cum anume va suna acest prin concert de „experimental post-rock, cu atingeri psihedelice si ezoterice” : in premiera in istoria SUNSET IN THE 12TH HOUSE, Hupogrammos si Sol Faur, alaturi de Sergio Ponti si Mihai Moldoveanu, au urcat pe scena DARK BOMBASTIV EVENING cu acest nou proiect. Un mod diferit de exprimare artistica prin experimentarea diversitatii generoase ce se ascunde in spatele „genericului” Post-Rock.

Spectacolul a cuprins 5 compozitii care – cu exceptia „Desert’s Eschaton” – nu poarta inca titluri si un cover DEAD CAN DANCE – „Black Sun” dedicat organizatorului evenimentului in semn de multumire. Mi-e foarte greu sa descriu acest nou material al lor, chiar si ce am simit ascultandu-i, asa ca nu o voi face si poate nici nu s-ar cuveni. Nu inca. Sper totusi sa am sansa de a-i mai auzi live si in viitor, pentru ca live muzica se transforma intr-o experienta personala, subiectiva, resimtita, poate, si de o parte si de alta a scenei.

O a doua surpriza, pentru mine cel putin, a fost concertul celor de la LOELL DUINN, de care publicul s-a putut bucura pe pentru prima data in Romania : o muzica medievala, renascentista, ce te trimite intr-un alt timp, potrivit parca spatiului in care ne aflam. Piesele au fost numeroase, fiecare cu farmecul lor aparte; m-au impresionat mai ales „Green Fairy”, „Ples Zivota” si „Silent Oceans”. Elementul traditional e pulverizat intr-o multitudine de stiluri si ritmuri balcanice sau orientale, toate imbinate armonios.

Desi versurile piesei „Shera Aila” nu sunt in engleza, emotioneaza prin interpretarea solistei, prin timbrul ei, transmitand sentimente ce trec dincolo de barierele lingvistice, in timp ce in „Desert Forest”, alaturi de flautul ce se seamana vantului, vocea ei parca este glasul padurii pustii. Cu greu te desprinzi din acest taram fabulos si fragil. Cu greu.

Una din formatiile mele favorite din sfera Psychedelic Neofolk, al caror album de debut l-am ascultat la nesfarsit, simtind nevoia de a memora titluri si versuri, HEXVESSEL a fost o alta premiera din cadrul DARK BOMBASTIV EVENING 3. Piesele creeaza un flow hipnotizant, poetic chiar.

Mathew "Kvohst” McNerney este o prezenta oarecum stranie, as asemana-o cu aceea a unui bard, fara insa prea multe gesturi teatrale. Cu „Invocation Summoning” creeaza acea atmosfera dramatica, misterioasa, sinistra ce se pastreaza pana la final. „The Death Knell Tolls”, „Wayward Confessor” si „I am the Ritual” imi contureaza un univers al unor experiente catartice. E impresionant sa vezi atatia artisti pe scena, interpretand compozitii pentru auzul si sufletul celor prezenti.

Moment Neo Cabaret’n’Folk - o farama din folkul traditional italian, pentru aceia carora le place acest stil sau sunt fascinati de muzica retro a tavernelor si de noir cabaret. Vocea intensa a solistei ROMA AMOR, acompaniata de chitara acustica si de un acordeon caustic, interpreteaza piese romantice cu versuri uneori melancolice, alteori usor triviale. O latura mai intunecata a folk-cabaretului, sustinuta si de luminile discrete.

Concertul ROMA AMOR a avut numeroase sclipiri stilistice: uimitoarea versiune a piesei lui Jacques Brel, „Next”, caricaturala „Lo Lo Lo”, emotionanta „You Haven’t Changed”. Pline de energie si totusi sobre, romantice uneori agresive, melodioase si pe alocuri disonante, piesele celor doi italieni au starnit reactii dintre cele mai surprinzatoare in randul publicului.

Resimtita ca un spectru de sentimente contradictorii, intr-o atmosfera confuza, muzica ROME si-a gasit fara indoiala ecoul in sufletul fiecaruia dintre cei prezenti. Coplesitor de uman. Amestec de artistic si dramatic. Jerome Reuter stie cum sa capteze publicul, facandu-l sa resimta piesa de piesa - „Der Erscheinungen Flucht”, „To Die Among Strangers”, „The Secret Sons Of Europe” si „Swords To Rust-Hearts To Dust” -, o diversitate de emotii.

Un spectacol mult diferit fata de cum m-as fi asteptat sa fie, ascultandu-le albumele si urmarind inregistrari din alte concerte. Vocea lui Jerom Reuter rasuna clar, dominand fiecare compozitie; versurile evoca imagini ce te cufunda intr-o uitare de sine; refrenele pieselor de o sensibilitate nefireasca imi par un amestec de melancolie si suferinta, de cruzime si de frumusete. ROME a creat in albumele sale o lume a contradictiilor, pe care am resimtit-o din plin invadand atmosfera. Poate in decembrie, cand vor reveni Bucuresti, pe scena din KULTURHAUS, voi sti la ce sa ma astept...

Muzica. Treatru de papusi. Poveste. Coregrafie ingenioasa. Spectacolul celor de la DIRTY GRANNY TALES impresioneaza publicul inca de la aparitia pe scena a grecilor: Mouldbreath se aseamana unui corifeu al unei tragedii moderne. Acorduri ce-mi amintesc inevitabil de Danny Elfman creeaza atmosfera de poveste, iar proiectia video ne infatiseaza primele randuri ale unui univers atipic, intunecat, grotesc.

Marionetele apar pe scena – Dark Diva Didi, The Broomman, Didi’s Son... In curand omniprezentul The Storyteller nu-si va mai putea controla personajele. Limitele dintre real si fabulos se intrepatrund, muzica si dansul construind o lume pe dos, intunecata, misterioasa. Si cum cena le-a permis grecilor reprezentarea intregului spectacol pe scena din cetate, spectatorii s-au putut bucura de intreaga poveste.

Seara s-a incheiat cu acest spectacol muzical-teatral al grecilor, continuand cu discutii si schimb de impresii, pe un fundal muzical ales cu mult gust si pentru gustul fiecaruia. Multumim organizatorilor, trupelor si publicului prezent pentru ca au transformat, pentru doua zile, cetatea in gazda unei - de ce nu - familii ceva mai numeroase. Sincere felicitari KIGAIONON si DonisArt pentru promovarea muzicii fascinante a Underground-ului!

Poze cu publicul la Dark Bombastic Fest

Poze Dark Bombastic Evening 3 la Alba Iulia

Dacă vreți să vă înscrieți la newsletterul METALHEAD și să aflați primii ce trupe mari vin în România, dați un click aici: METALHEAD Newsletter

Intra si pe Canalul de Whatsapp METALHEAD si afla prima oara cine canta in Romania!

Ne gasesti si pe Instagram