Midas Fall in Underworld: Unde se termina omul obisnuit si incepe artistul
18 Noiembrie 2011 de Chaos Lore
Ieri, pe 17 noiembrie, clubul bucurestean Underworld a gazduit prima seara a evenimentului No.3 Fest. Din line-up au facut parte trupele romanesti Monolit si Mobelspedition si, spre surprinderea si bucuria mea, britanicii de la Midas Fall.
Am ajuns in club ceva mai tarziu, drept urmare n-am mai prins nimic din sludge metalul instrumental al celor de la Monolit. Sincer sa fiu nu mi-a parut foarte rau, caci asteptandu-i pe headlinerii serii nu prea aveam chef sa mai vad vreo trupa de deschidere. Tocmai de aceea eram putin rezervat cat timp cei de la Mobelspedition se instalau pe scena. Seara a marcat si primul meu concert in “noul” Underworld si, obisnuit cu cluburi ceva mai mari si mai aerisite unde iti poti chiar permite aroganta de a-ti lasa hainele la garderoba, ma cam asteptam la un mic dezastru si din punct de vedere al sunetului, ca doar de ce nu. N-a ajutat la impresia generala nici stalpul plasat strategic in fata scenei, dar dupa cateva minute de strecurare printre cei prezenti am reusit sa gasesc un loc de unde sa vad cat de cat ce se petrecea.
Mi-a placut de Mobelspedition de la prima piesa - un post-rock putin metalizat, cu niste nuante de stoner in tonul “crunchy” de chitara si un bass aproape funky drept coloana vertebrala. Cei doi Bogdani de la chitara si bass, trei daca-l numaram si pe Silviu de la tobe, au fiecare o personalitate bine conturata care isi lasa destul de adanc amprenta in stilul de interpretare. Bogdan care-a cantat intai la chitara si-apoi la bass e calculat, riguros, venind cu riff-uri puternice si gandite in prima parte a concertului si tinand lucrurile laolalta in cea de-a doua. Bogdan care-a cantat intai la bass si-apoi la chitara e un “man of groove”, relaxat si comunicativ, care a contribuit mult la aerul funk al muzicii, din ce in ce mai pregnant spre final de concert. Intrepatrunderea de personalitati vizibil diferite face ca muzica Mobelspedition sa fie “engaging” indiferent de stilul muzical predominant intr-o compozitie, iar atunci cand se lasa loc si pentru niste experiment (folosirea unui saz pe una din piese, de exemplu) rezultatul nu poate fi decat bun. Mai ales cand, oarecum spre surprinderea ta, sunetul din club este exceptional.
Celor de la Midas Fall le-a luat ceva tip sa se instaleze, atat datorita setup-ului destul de impresionant (pedal board-ul chitaristei Rowan precis ar fi lasat salivand cativa chitaristi pe care-i stiu) cat si din cauza unor probleme intampinate de Simon la al sau Mac, lucru ce a facut la un moment dat pe cineva din public sa exclame amuzat “i-auzi bai, si cica Mac-ul n-avea virusi”. Cu virusi sau nu insa, muzica celor patru s-a facut in cele din urma auzita, spre deliciul a cel putin cativa dintre cei ~60 de oameni care erau in club.
Au inceput cu “BPD”, prima piesa de pe EP-ul “As Our Blood Separates” pentru a carui promovare trupa se afla de fapt in turneu. Muzica melancolica, punctata de vocea cristalina a lui Liz si de efectele electronice care rasunau din Mac, a invaluit clubul intr-o atmosfera intima; e o senzatie stranie si placuta sa-l poti privi in ochi pe artistul care canta pe scena, mai ales cand muzica are ceva ecouri sentimentale. Acum ca stau sa ma gandesc, m-am simtit cam ca la o piesa de teatru neconventional, cand actorii respira langa tine si amploarea interpretarii lor nu are cum sa nu te copleseasca. Joi in Underworld am avut cam aceeasi senzatie, atunci cand ii simti pe cei de pe scena atat de aproape si atat de oameni incat nu mai e foarte clar unde se termina omul obisnuit si unde incepe artistul.
Pe langa prezentarea noului EP, concertul trupei mai mult ca o confesiune, de fapt - ne-a plimbat prin albumul de debut “Eleven. Return and Revert” cu highlight-uri precum “Moviescreens” sau “17”; o muzica atmosferica, rezonanta, depresiva pe alocuri, cu ocazionale rabufniri de energie. Mi-e greu sa pun o eticheta pe muzica Midas Fall, pentru ca oricum as numi-o nu as spune chiar tot. Ce fac ei pleaca de la post-rock, intr-adevar, insa pasajele de clape si vocea feminina, emotionanta si patrunzatoare, dau o noua dimensiune intensitatii interpretative cu care trupele de post-rock m-au obisnuit deja. Sper sa mai avem ocazia sa-i vedem live pe-aici, si judecand dupa zambetele de pe chipurile lor atunci cand la final publicul a inceput sa strige “one more, one more!” iar ei au inceput sa cante “Century”, inclin sa cred ca si ei sunt de aceeasi parere.
Daca sunteti cumva prin Iasi vineri seara pe 18, nu-i ratati in Underground Pub incepand cu ora 21:00.
