SWANS la Bucuresti - Puterea Ascunsa a Unei Muzici Bizare

Putine sunt concertele ce te surprind sau te zguduie in asa hal incat la multa vreme dupa, la gandul acelei seri inca resimti acea emotie. Black Tape For A Blue Girl este pentru mine unul dintre acele evenimente, si-mi amintesc de el nu pentru ca exista vreo asemanare de gen (daca clasificam) sau atmosfera (daca e sa descriem), ci pentru sentimentul acela apasator cu care am plecat din locatie.

Daca imi permiteti, am sa mentionez un singur fapt frivol, neimportant de altfel, dar stiu sigur ca nu am fost singura: i-am ascultat pe SWANS live fara earplugs – urechile mele inca resimt „fizic” efectul „The Seer / Toussaint Louverture Song”, de departe cele mai terifiante acorduri, o avalansa sonora intunecata ce a cutremurat parca peretii salii din Control.

Si Michael Gira ne ademeneste „To be kind… To be kind… To. Be. Kind…” Dupa cum mi-am dat seama, ascultandu-le albumele si vazandu-i live, as spune ca repetitia este unul dintre elementele cheie in muzica Swans, un labirint sonor, asurzitor, in care te pierzi intrand parca pe aceeasi usa, parcurgand aceleasi culoare ale unui spatiu industrial dezolant.

Ai spune ca e asemenea melodicului infinit al nebuniei lui Wagner, insa intr-un ritm mult lent, mai dramatic. Atmosfera pe care mi-au transmis-o compozitiile SWANS ascultate live m-a dus cu gandul la cea a filmelor de inceput ale lui David Lynch: sumbru, fara sens si fara scapare. Mi-a placut la nebunie „Coward”, o compozitie mai veche si singura de altfel, cu Gira implorand parca „Put your knife in me”, un vers criminal, aproape erotic.

Am stat chiar in fata scenei, in dreptul portativului unde erau asezate meticulos hartii plastifiate continand versurile inghesuite in pagina. As spune ca acesta este singurul element „uman” din toata seara. Interactiunea cu publicul s-a limitat la cateva multumiri adresate „oamenilor frumosi” prezenti in sala. Am retinut o observatie legata de setlist-ul ce contine in majoritate compozitii noi si anume - daca-mi amintesc exact - „we’re still learning them”, acolo si atunci, alaturi de noi.

Adevarul e ca nu poti sa fii atat de aproape si sa nu observi cum Michael Gira si restul membrilor comunica din priviri, negociind parca momentul unei schimbari de ritm, inceputul unui intro, un nou motiv. Finalul a venit cu „The Seer / Toussaint Louverture Song” si din nou am fost asaltati sonor, cuprinsi de un ritm lent ce creste parca pe masura ce Michael Gira sare obsesiv dintr-o parte intr-alta a scenei.

Nu au creat neaparat un trend, urmat intru totul de alti artisti, nu sunt Industrial, Post-Rock sau Drone, desi fara indoiala atrag fani ai acestor genuri si subgenuri. Este acel sound unic, acea traire pe care ti-o inspira atmosfera unei seri in compania celor de la SWANS.

Tin minte o replica a lui Michael Gira, dintr-un interviu/mini-documentar vazut acum ceva vreme (pe langa sfatul amical de a fi dotati cu earplugs, de care mi-am amintit abia cand am ajuns la locatie): atat timp cat oamenii vin, dupa un concert si ii vorbesc despre emotiile pe care muzica SWANS le-a transmis-o, telul lui a fost atins. Sper doar ca sambata au fost dintre aceia care si-au luat inima in dinti si i-au spus cateva cuvinte, fie ele si clisee. N-am sa-mi stric amintirea acelor clipe cu remarci despre comportamentul unora din public. Am sa continui totusi sa ma intreb ce simt cei de pe scena la finalul concertului, sau - mai ales - in timpul concertului, cand totul pare atat de intens, trait la maxim.