Zilele trecute s-a incheiat mini-turneul prin tara al celor de la TEN YEARS AFTER. Legendarii blues-rock-ului – intr-o forma de zile mari – au dat startul acestei serii de concerte duminica, 23 octombrie, la Sala Palatului din Bucuresti, intr-un show de peste doua ore, ce a inclus pe langa piese deja consacrate si altele mai noi, de pe materiale lansate recent.
Nu consider ca apartin unui gen muzical anume, cred de asemenea ca am ajuns intr-o vreme cand nu mai putem face asta, cel putin nu fara a parea ignoranti. Ne construim propriul stil eclectic : mozaic de tonuri, ritmuri, universuri. Blues-ul vine de undeva departe si are propriul suflu, inconfundabil de altfel – un fel de „music of the old souls”. Are o istorie a sa, pe care o poarta in fiecare compozitie in parte, care ti se dezvaluie cu fiecare ocazie.
Astfel, cand s-a ivit oportunitatea de a fi spectatoare a unui concert de Blues, mi-am spus ca nu trebuie sa ratez ocazia, fiind mai mult decat sigura ca nu voi regreta. Ce nu regret este si faptul ca am mers „nepregatita”, refuzand oarecum „sa-mi fac lectiile”, ramanand doar cu cele trei - patru piese pe care le cunosteam sau pe care le auzisem in filme. Si am avut mai mult decat dreptate, cel putin in privinta celor de la Ten Years After.
Asadar, iata cateva cuvinte despre concertul din Bucuresti – fie pentru cei care au fost si vor sa isi reaminteasca anumite momente, fie pentru cei care nu au reusit sa ajunga la nici unul dintre show-urile din tara si ar vrea sa isi faca o idee despre cum a fost atmosfera. Sa purcedem…
Cred ca este prima data cand – mie personal – concertul unei formatii din deschidere mi-a lasat un sentiment de amaraciune; spun asta pentru ca m-am vazut dintr-o data in fata unui spectacol cu care nu am putut stabili nicio legatura : o muzica adanc inradacinata intr-o epoca, intr-un trecut caruia nu ii apartin.
Din punct de vedere tehnic / instrumental, au sunat si s-au auzit foarte bine – un hard rock cu nuante de blues – sonorizarea si acustica Salii Palatului avand un rol important aici. Insa ce te faci cand muzica pe care o auzi – mostre de „rock comunist” (si aici il citez pe liderul formatiei) – nu „te prinde”. Pentru cei familiarizati cu muzica celor de la RIFF, printre piesele interpretate s-au numarat „Despartiti un timp”, „Cand sunt cu tine”, un colaj „Primii pasi” - „Nerostitele cuvinte” - „Generatia noua”, „Focul din privire”, si „Ploua la Woodstock” cantec prin care Florin Grigoras aduce un omagiu muzicii si festivalului de la Woodstock, care – spune el – i-au influentat intreaga cariera artistica.
As mai adauga si omagiul adus unuia dintre cei mai mari chitaristi rock din toate timpurile ( cu un comentariu - care mie mi s-a parut gratuit si nepotrivit - facut de liderul formatiei Riff si legat de tehnica artistului) si anume Jimi Hendrix, cu piesa „Mr. Jimi”. Cam atat despre Riff si experienta unei ore de hard rock cu un suflu trecut.
Apoi a venit momentul TEN YEARS AFTER si spectacolul a luat o alta turnura, dominata de bucuria si entuziasmul contagios cu care Leo Lyons interpreteaza – energia sa pare neschimbata dupa mai bine de patru decenii de activitate. Desi Joe Gooch este propriu-zis front man-ul formatiei simti cum Lyons „steals the show” fara macar sa para a se stradui : degetele artistului ating corzile basului fara niciun efort, de parca muzica vine de undeva din interior.
Ceilalti membrii ai formulei originale Ric Lee la tobe si Chick Churchill la keyboards au contribuit atmosferei electrizante de pe scena Salii Palatului. Desi au inceput concertul cu binecunoscuta piesa „I’m Coming On”, „King of The Blues” – de pe albumul Now (2004) – a fost piesa care a avut impact asupra publicului, de aici hipnotizat de puterea riff-ului – pentru a asculta noul si vechiul a ceea ce inseamna istoria Ten Years After.
„Hear Me Calling” este demonstratia faptului ca, de mai bine de opt ani, Joe Gooch isi are locul lui in formatie, atat din punct de vedere tehnic, cat si vocalic – lucru la care nu ma asteptam cand l-am vazut urcand pe scena, poate datorita varstei. De ce spun asta? Pentru ca initial ma intrebam cum va reusi vocea lui sa pastreze acel feeling al blues-ului, insa am avut bucuria sa descopar inflexiuni specifice genului, mai ales cu piesa „Angry Words”, care, contrar asteptarilor are un inceput relaxat, melodios cu acompaniamentul lui Chick Churchill intr-un pasaj jazzy genial, devinind apoi din ce in ce mai agresiv.
Piese noi „Big Black 45”, alaturi de altele mai vechi „50,000 Miles Beneath My Brain” si „Bad Blood” s-au scurs rapid, ajungand la un moment mult asteptat (am realizat eu apoi) cand Ric Lee a - pentru ca interpretat e putin spus - ametit spectatorii, unii dintre ei stand pur si simplu in picioare si aplaudand.
M-a uimit modestia cu care Leo Lyons ne-a vorbit, a glumit chiar si a multumit dupa fiecare piesa publicului pentru aplauze. Au mai urmat „Love Like a Man” si „I’d Love to Change The World” cu Joe Goosh dand startul piesei la chitara acustica, „I’m Going Home” si un potpuriu de piese clasice „Baby Please Do not Go”, „Blue Suede Shoes”, „Whole Lotta Shakin ‘Going On” si „Hound Dog”.
Doua ore bune care pentru un fan al blues-rock-ului au reprezentat un spectacol excelent, intr-o interpretare impecabila. Pentru unii Joe Goosh nu este Alvin Lee, dar impresia pe care mi-a lasat-o este aceea ca solistul si chitaristul nici nu incearca sa fie altcineva decat Joe Goosh, si asta se simte mai ales in piesele noi. Alaturi de Leo Lyons, Chick Churchill si Ric Lee, reprezinta noua formula TEN YEARS AFTER. Este tot ceea ce conteaza. In rest, muzica vorbeste de la sine, iar blues-ul are multe de spus.
Dacă vreți să vă înscrieți la newsletterul METALHEAD și să aflați primii ce trupe mari vin în România, dați un click aici: METALHEAD Newsletter
Intra si pe Canalul de Whatsapp METALHEAD si afla prima oara cine canta in Romania!
Ne gasesti si pe Instagram
