All Hope is Gone a ajuns pe primul loc in topul vanzarilor in Italia si nu doar la categoria de rock/metal ci intr-un clasament general. In acelasi timp, revista Metal Hammer se citeste in metrou la fel de mult ca si romanul cand se uita in Libertatea. Concertul Slipknot, Machine Head si Children of Bodom a fost declarat sold out la scurt timp dupa punerea in vanzare a biletelor, deloc o surpriza pentru organizatori. Evenimentul a avut loc in Palasharp Milano, un fel de Sala Polivalenta, insa mult mai bine gandita ca amplasament, suficient de spatioasa incat sa gazduiasca circa 10.000 de oameni acesta fiind numarul aproximativ al spectatorilor prezenti la concert.
O surpriza pentru mine a fost faptul ca la fel ca si in Romania, bisnitarii asteapta linistiti la cea mai apropiata statie de metrou pentru a pune in vanzare bilete procurate prin cai 'misterioase' vandute la pret dublu.
Prima trupa a serii a fost Children Of Bodomsi desi recunosc ca nu sunt un mare amator al finlandezilor, am ramas placut surprins de playlist-ul bine pus la punct care spre fericirea mea a curprins doar doua piese de pe ultimul album. In rest s-au cantat piese de pe albume mai vechi, printre care se numara Hate Crew Deathroll sau Hatebreeder. Recital foarte scurt, aproximativ 35 de minute deloc suficient pentru publicul care a insistat asupra unui setlist mai lung. Fiind trupa de deschidere, nu te poti astepta la un bis, trebuie sa respecti un program. Oricum, live Bodom sunt o experienta cat se poate de placuta iar Laiho nu are o prezenta scenica atat de hilara pe cat se crede. In fine, au lasat impresia unei trupe sincere.
La scurt timp dupa pe scena si-au facut aparitia cei de la Machine Head, o trupa pe care marturisesc ca o asteptam cu nerabdare. S-a inceput cu Clenching The Fists of Dissent continuand cu Aesthetics of Hate, Halo, Ten Ton Hammer si Davidian. O adevarata explozie de energie si forta plus un sunet cristal. Il citez pe Robb Flynn "We played here one year ago and we are sorry that it's been so long". Marfa?
Trecand peste acest detaliu, show-ul Machine Head a fost complet din toate punctele de vedere. Un public extraordinar, moshpit de proportii chiar in fata scenei cu un Robert Flynn vizibil impresionat de atmosfera din sala. Un detaliu interesant (zic eu) este faptul ca in public se aflau oameni cu varste intre 14 si 40 de ani, amatori de diverse genuri muzicale de la My Chemical Romance pana la Mayhem si Gorgoroth, gusturi etalate evident de logo-ul de pe tricou.
Singura eroare pe partea instrumentala a fost la Ten Ton Hammer cand Flynn a intrat prea devreme in refren. Un detaliu mult prea infim in comparatie cu forta intregului concert. In concluzie un show de nota 10 de la una din cele mai valoroase trupe ale scenei americane. Machine Head suna exact ca pe CD.
Brusc a inceput forfota. Sala s-a umplut pana la refuz, lumea incerca sa ajunga cat mai in fata si evident s-a creat haosul. Haos degeaba, pauza inainte de Slipknot s-a intins pe o durata de circa 30 de minute culminand cu o auditie a piesei AC/DC - For Those About to Rock (We Salute You). La auzul primelor secunde din intro, publicul a explodat. Acustica salii a permis o propagare foarte buna a sunetului asa ca strigatul celor 10000 de oameni a devenit o senzatie absolut unica.
La noi Slipknot inca este privita drept o trupa de 'cocalari', aspect pe care sincer nu l-am inteles niciodata. Indiferent de gusturi muzicale un lucru este clar si anume ca atunci cand vine vorba de un concert, Slipknot stiu ce inseamna sunet bun. Forta executiei si calitatea sunetului au fost absolut esentiale pentru acest concert. S-a dat startul cu Surfacing si The Blister Exists. Evident, au inceput si ostilitatile. Daca la primele piese ma aflam undeva in spatele salii, odata cu moshpit-ul general am ajuns involuntar undeva in fata scenei. Ulterior cei din spate au dat startul la crowd surfing ceea ce a dus la rani usoare survenite de la picioarele pe care de obicei le vedem in pozele concertelor din Fire.
Timp de aproximativ 80 de minute publicul a continuat in aceeasi maniera si am ajuns la concluzia ca a supravietui unui concert Slipknot este o adevarata arta. Partea proasta la Slipknot este ca au replicile pe banda, practic si-au invatat lectia. Ce vezi pe inregistrari primesti si in concert. Insa ca o privire per anasamblu, a fost probabil cel mai dinamic show la care am asistat in 2008. Playlist-ul a inclus Get This, Before I Forget, Disasterpiece, Dead Memories, Psychosocial, The Heretic Anthem sau bucata de rezistenta Spit It Out urmata imediat de Duality. Pe Spit It Out Corey a insitgat la acel moment cu "Jump The F*ck Up", pe care il stim de pe DVD sau diverse filmari din timpul concertelor.
Fiecare membru al trupei este vital pentru show, daca nu ca instrumentist cel putin ca prezenta scenica. Cert este ca nimeni nu sta deoparte, fiecare are un rol anume pentru buna desfasurare a concertului. Cat despre Corey Taylor, concertul mi-a intarit convingerea ca avem de-a face cu unul din cei mai buni vocali din aria metal.
Finalul a fost completat de People=Shit si (sic), dupa care Slipknot s-au retras de pe scena fara artificii sau alte efecte pirotehnice, ci cu un background muzical asigurat de o piesa a celor de la Beatles. Din pacate cuvintele nu pot exprima emotia si atmosfera din sala, cert e ca atat Slipknot cat si Machine Head sunt doua trupe ce trebuie neaparat vazute, atmosfera este incredibila.
GisazPhoto Credits: Paolo Bianco - musicmetal.blogosfere.it
Dacă vreți să vă înscrieți la newsletterul METALHEAD și să aflați primii ce trupe mari vin în România, dați un click aici: METALHEAD Newsletter
