ARTmania 2011: Festivalul de Suflet al Publicului Rock

Dupa cum ne-am obisnuit, in luna August suntem martorii unui nou eveniment marca ARTmania - un festival cu traditie, care a crescut an de an, cu fiecare editie, si care, in 2o11, si-a incantat din nou publicul cu o diversitate de manifestari - seria de concerte deja consacrate, expozitii de pictura si fotografie si diferite workshop-uri - fie ca a fost vorba de zonele aglomerate ale orasului, precum Piata Mare sau Piata Mica, fie undeva in mijlocul naturii, in Sibiu Arena.

Festivalul din Piata Mare i-a avut ca protagonisti pe germanii de la Lacrimas Profundere si legendarii Helloween, pe soprana Tarja Turunen insotita de o echipa de muzicieni remarcabili, pe britanicii de la Republica, mult apreciata formatie finlandeza Sonata Arctica si, nu in ultimul rand, surpriza evenimentului - Lacuna Coil.

Prima seara a debutat cu show-ul celor de la LACRIMAS PROFUNDERE, neasteptat de bine primit de public, numeros chiar pentru o trupa din deschidere. In componenta actuala ( Rob Vitacca – voce, Oliver Nikolas Schmid – chitara, Tony Berger – chitara si Korl Fuhrmann – tobe ), formatia germana a reusit sa fie ceva mai mult decat un opening act, creand atmosfera unui festival rock. Nu-i mai ascultasem, ce-i drept, si am preferat sa fiu surprinsa la fata locului : un fel de goth’n’roll, de la riff-urile chitarelor pana la ritmicitatea tobelor: o combinatie decenta de gotic melodic si rock agresiv.

Primul lucru pe care l-am remarcat a fost vocea lui Rob Vitacca, cand temperata, cand dura, avand in minte cativa artisti cu un timbru asemanator. In schimb, piesele nu mi s-au parut neaparat originale. Au placut publicului, au creat atmosfera, insa initial nu prea m-au cucerit. Au existat totusi momente interesante, si aici ma indrept catre piesele mai lente, unde probabil am putut intelege versurile pe care cei din primele randuri le cantau impreuna cu formatia.

Au inceput spectacolul cu “Lips”, “We Shouldn’t Be Here” si “Be Mine in Tears”, ne-au spus ca sunt bucurosi sa cante pentru prima data aici si cat de mult le place Sibiul, un oras ‘al naibii de frumos’. Un cantec despre “Dear Amy”, urmat de “Her Occasion of Sin”, ceva mai slow “My Little Fear” si “The Letter”. N-am stat sa ma gandesc prea mult la influente, dar “My Mescaline” e o compozitie interesanta care, pentru un motiv sau altul, m-a facut sa ma gandesc la o coloana sonora ceva mai sumbra. Show-ul lor a mai cuprins piesele “A Summer''s End”, “Amber Girl” si “I Don’t Care” si a fost, pe buna dreptate, apreciat de public.

Unul dintre momentele mult asteptate pentru seara de vineri a fost concertul celor de la Helloween : old-school metal cu un sound impecabil si o comunicare foarte deschisa cu publicul. Andi Deris (voce), Michael Weikath (chitara), Sascha Gerstner (chitara), Markus Grosskopf (bas) si Daniel Loble (tobe) au inceput in forta cu “Are You Metal?”, “Eagle Fly Free” si intr-un moment de respiro Andi exclama “WOW! Wonderful people, wonderful city! A great night!”. Urmatoarea piesa, ce poarta amprenta lui Kai Hansen, de pe albumul „Keeper of the Seven Keys Part II” – “The March of Time” cu niste pasaje de chitara incredibile, iar dupa “Where the Sinners Go” a venit randul lui Daniel Loble sa arate ce poate : scurt joc de ritm si lumini, si formatia revine pentru “I’m Alive” si “If I Could Fly”.

Andi Deris e intr-o forma de zile mari, “Whenever we look, we are well aware of the people who like to listen to songs from ‘Keeper of the Seven Keys’”, si astfel, surpriza serii a reprezentat-o imbinarea unor fragmente din “Keeper of the Seven Keys”, “The King for a 1000 Years” si “Halloween” : power metal la puterea miilor de suflete prezente. “Future World”, “Dr. Stein” si “I Want Out” au incheiat spectacolul Helloween, mai bine de o ora si jumatate ce a comprimat 25 de ani de cariera muzicala.

Ultimul show al serii a apartinut celei mai cunoscute soprane din sfera metalului, Tarja Turunen, care a urcat pe scena alaturi de Alex Scholpp – chitara, Mike Terrana – tobe, Doug Wimbish – bas, Christian Kretschmar – clape si Max Lilja – violoncel. Cariera solo a artistei, inceputa in 2004, insumeaza deja doua materiale discografice : "My Winter Storm" si "What lies beneath". Tarja s-a bucurat de un real success de-a lungul timpului, iar spectacolul de pe scena ARTmania nu a facut decat sa demonstraze ca este o artista apreciata si iubita de public.

Violoncelistul urca pe scena aproape intunecata si incepe sa cante, creand o atmosfera misterioasa; la scurt timp, Tarja apare si totul se ilumineaza intr-o multitudine de culori, infatisarea ei emana gratie si energie, iar cu zambetul pe buze, la finalul primei piese, “Dark Star”, exclama “Buna seara, Sibiu! Ma bucur sa fiu aici din nou! Thank you so much for having me here! Love you people!” ceea ce i-a innebunit de-a dreptul pe cei prezenti.

Inca de la inceput publicul este captivat de prezenta scenica si de atitudinea prietenoasa a solistei. “My Little Phoenix” a avut parte de momente deosebite, cand scena a fost impartita intre Max Lilja si Tarja - pe de o parte si Alex Scholpp si Doug Wimbish - de cealalta. Au urmat “Falling Awake” si “I Walk Alone”. Trebuie precizata si contributia deosebita a muzicienilor care o insotesc in turneu, in special cea a lui Mike Terrana care a facut show cu solo-ul sau la tobe, jongland pur si simplu cu betele, in aplauzele publicului.

Intr-o romana impresionant de clara, Tarja striga, la mijlocul piesei “Little Lies”, “Toata lumea mainile sus!”, iar dupa ce a dedicat piesa “Underneath” lunii pline care se vedea clar deasupra pietei, a cantat un cover Nightwish “End of All Hope”. “In for a Kill” a fost prezentata ca varianta ei pentru muzica filmelor James Bond, ceea ce mi s-a parut amuzant, pentru ca piesa are un ritm foarte dinamic, iar versurile sunt caustice. Un potpuriu “Where Were You Last Night / Heaven Is a Place on Earth / Living on a Prayer” si fara sa-ti dai seama, concertul se incheie – un pic cam prea repede – dupa alte cateva piese : “Die Alive”, “Over the Hills and Far Away (cover Gary Moore, tot din perioada Nightwish)” si “Until My Last Breath”. Tarja a devenit un adevarat fenomen, care te prinde si te surprinde de fiecare data.

Cea de a doua seara a festivalului a avut un debut oarecum ‚dubios’, majoritatea din jurul meu (inclusiv eu) neintelegand rostul trupei din deschidere. OK! REPUBLICA e una din formatiile de rock alternativ din Marea Britanie a anilor ’90, dar de aici pana la a o aduce pe aceeasi scena (in aceeasi seara) cu Sonata Arctica si Lacuna Coil… In fine, e o chestiune de gusturi, pe mine personal acest tehno-pop & punk-rock nu ma pasioneaza, insa am ascultat cu interes concertul lor, amintindu-mi chiar unele versuri, auzite probabil pe te miri unde. Soundul este unul mai degraba agresiv, cu mult prea multe influente elecronice.

Am retinut titlurile unor piese precum “Out of the Darkness”, “From Rush Hour With Love” si “Drop Dead Gorgeous”, si am fost surprinsa de aranjamentul instrumental al coverului celor de la Genesis, “Turn It Again”. N-a fost chiar atat de ingrozitor, pentru cei atrasi de zone alternativ a genului, insa un pic in afara peisajului de gothic & power metal din seara precedenta. N-ar fi rau totusi daca am lucra un pic la atitudine, cu un mic dram de respect pentru artistul de pe scena…

Judecand dupa reactii, multitudinea de bannere si tricouri, finlandezii de la SONATA ARCTICA au fost asteptati cu nerabdare de spectatorii prezenti : Tony Kakko – voce, Elias Viljanen – chitara, Marko Paasikoski – bas, Tommy Portimo – tobe, Henrik Klingenberg – clape au aparut pe scena, iar dupa ce solistul saluta publicul “You look beautiful, Romania!” au inceput in forta cu “Flag in the Ground”, “Last Amazing Grays”, “Blinded No More” … Asa daaa!

Tony a vorbit aproape inaintea fiecarei piesa, cu mult umor (si cu mult farmec ar spune unele fete din public), povestind cate ceva despre semnificatia unora dintre ele : “Paid in Full”, “Victoria’s secret”, “Last Drop Falls”, “Sing in silence” printre altele, si cam asta ar fi genul care defineste festivalul ARTmania. Momentul “Juliet” a fost ceva mai deosebit : in mijlocul scenei, in genunchi, cantand versuri despre dragoste si moarte. Au incheiat show-ul foarte inspirat, cu “We need some vodka”.

Surpriza serii, pentru mine personal, au fost LACUNA COIL. Daca initial albumele de studio nu mi-au inspirat cine stie ce, live sunt cu totul o alta poveste : Cristina Scabbia si Andrea Ferro sunt o echipa nemaipomenita, comunicand atat pe scena, cat mai ales cu publicul, cei doi au creat o atmosfera familiara chiar, reactia de cealalta parte a scenei fiind pe masura - spectatorii reactionand energic si foarte zgomotos.

Alaturandu-se lui Cristiano Migliore - chitara, Marco Biazzi - chitara, Marco Coti Zelati - bas, clape si Cristiano Mozzati - tobe, cu totii deja pe scena, Andrea Ferro apare si muzica se aude treptat. Momentul in care frumoasa Cristina Scabbia isi face intrarea este intampinat cu strigate si aplauze, iar formatia incepe cu “Underdog”, urmata de “I’m Not Afraid”, la finalul careia, solistul a multumit publicului “Multumesc! I’m sorry, my Romanian is not so great, but I try!”

Publicul din Piata Mare a Sibiului a demonstrat cat de bine cunoaste muzica celor de la Lacuna Coil, cantand versurile alaturi de formatie. “Fragments of Faith” si “Closer” au venit dupa ce Cristina a proclamat “Party time!” pentru toti cei prezenti. Motivul pentru care show-ul italienilor m-a impresionat este pentru ca, pe scena, se poate vedea cum toate elementele se imbina : in special modul in care chitara suna cand melodic, cand agresiv, in “To the Edge”, cu ceva influente heavy metal cu un head banging pe masura. “Heaven’s a Lie” e una din piesele care ii permit Cristinei sa isi dovedeasca capacitatile vocalice si charisma, lasand publicul sa cante alaturi de ea “Set me free”.

Un moment “Unleashed Memories”, cel de al doilea material discografic al trupei, cu piesa “1:19”, iar daca nu ne cucerise pe deplin pana atunci, “I like you guys very much!” a venit fix la tinta. Si, pentru ca ziua concertului a coincis cu aniversarea lui Cristiano "Criz" Mozzati, i-am cantat impreuna cu Andrea Ferro si Cristina Scabbia un scurt “Happy Birthday”.

“Daylight Dancer” a fost un alt moment impresionant, iar “Enjoy the Silence” este una dintre cele mai bune reinterpretari ale unui cover din cate am auzit, care live suna demential. Am fost pusi la incercare cu niste vocalize, insa ceea ce semana a Lady Ga-Ga a primit un fel de “silent treatment” care a amuzat-o pe solista, replicand “I love you guys!”.

“Fragile”, “Our Truth” si “Swamped” au fost piesele de dinainte de bis, iar revenirea a fost una spectaculoasa, probabil pentru ca nu ne asteptam, nu pentru ca n-am fi obisnuiti cu astfel de momente : un Harley Davidson a adus-o pe scena pe Cristina Scabbia pentru piesa de final, “Survive”, “Rock & Roll baby! My personal tribute to Rob Halford!”, glumind apoi asupra distantei pe care o avea de parcurs pana in mijlocul scenei. Si cam asta a fost cu Lacuna Coil, ceea ce nu mi s-a parut neaparat scurt, poate pentru ca show-ul lor a fost intens si foarte dinamic…

Uitandu-ne acum in urma, ne putem reaminti atmosfera din Piata Mare a Sibiului, cele doua zile de concerte intr-un amestec de stiluri : Gothic Rock – Power Metal – Symphonic Rock – Atlternative Dance Punk; cele sase formatii internationale ce au urcat pe scena ARTmania si au dat 110% pentru publicul prezent, care a fost si el la inaltime. In ceea ce priveste organizarea evenimentelor – toate au decurs mai mult decat excelent.

Poate niciun alt festival din Romania nu reuseste sa aduca scena atat de aproape de public, figurat vorbind. Pentru cei care au vrut sa ii aiba, practic, aproape pe artisti, au putut participa la conferintele de presa organizate de ARTmania. Intr-un final, am avut cu totii parte de o a sasea editie reusita : Sincere felicitari echipei ARTmania!