Uneori camera în care mă trezesc îmi pare un cimitir neolitic al sentimentelor; La Trinité-sur-Mer je desire voir. Toate aceste
obiecte din jur îmi sunt Martyrium și atmosfera asta mă apasă, mă țintuiește la pământ privându-mă de libertatea gândului.
Vreau să mă plimb prin micul port strângând în brațe uriașele pietre uscate de miile de ani. Bucuria naufragiatului care doarme cu
spatele rezemat de catarg, învelit în velă. Așa aș fi mai aproape de monumentele ce mi-au promis-O.
Micile obiecte din încăpere nu mai au demult valori uzuale. Am uitat să le folosesc în scopul lor original și-mi sunt amintiri reci
de altă-dată. Demult toate aveau un rost și un destin. Sunt acum doar un memento.
Simt frigul de afară până adânc în oase; crengile îndoite, ude. Patul ăsta este un cavou unde îmi culc tinerețea așteptând-O.
Și când mă ridic bolnav mâna atinge clanța dură neîmblânzită de a Ei grație. Picioarele simt mocheta aspră care nu I-a gâdilat
tălpile. Totul în jur O așteaptă de mii de ani, reprezentări ale oamenilor care trăiesc sau mor neînsuflețiți de spiritul Ei. Tot
acest timp care mi se face cunoscut de la începuturi și care-mi pare nesfârșit și neschimbat în viitoru-i sterp este ca o piatră
gigantică pe pieptul meu. Urăsc atmosfera asta apăsătoare, sincronizarea dintre furtuna continuă de afară și cea din suflet, ploile
ce-mi umezesc ambele fețe ale ochilor și dezastrul din jur; teroarea tăcută a lucrurilor. Am căutat suicidul provocând lemnul masiv
al biroului să-și dezvăluie asperitațile, fâșiile care-l traversează și imperfecțiunile. Este o amintire a unei zâne fără de
care nu e soare, lumină plină sau mișcare. O pădure bătrână și deznădăjduită îmi hrănește demonii paranoii. Frânturile de
fericire promisă, întrevăzute pe furiș sunt opium pentru mintea mea amorțită de durere. Prizonier, îmi scurg visul printre
obiectele torturii, cele făcute a ne sluji. Ele jelesc acum în șoaptă soarta mea.
Chiar dacă nu sunt primul care merge pe acest drum, sunt cel care va reuși. Asta o scriu pe fiecare obiect atins, lângă blestemul care
mă înlănțuie Ei. Am îndrăznit să cuprind în brațe perna care pare făcută să-I poarte parfumul parului și îngheț unde mintea
Ei trebuia să doarmă visându-mă și să las acolo promisiunea reîntregirii One. Nu pot decât să încerc să rescriu tot, să creez
eu premisele întâlnirii noastre. E o luptă agonizantă cu materia măruntă care rupe bucați din mine; de ce stăruie în existența
ei profană ca simbol al efemerității mele fără Ea?! De ce zace, crudă afirmație de neîntregire și dor, chinuind un suflet care se
stinge?
Aș ieși afară dacă n-aș fi convins că și acolo lumea-mi e ostilă, dacă drumul nu ar însemna cunoașterea a încă și mai multe
senzații desacralizate. Înconjurat de atâta conținut fără noimă, fără magie. Numai țipete înăbușite de cenușiul acesta în
care toate stau neterminate.
So here I stand, at the edge of time, betrayed by destiny, contemplating nothingness… Și mă hrănesc cu sângele din rana timpului,
într-un vampiric exod al lacrimilor ce mi-au înghețat sub ochi.
Sunt închis aici, ermetic... Nu mă va găsi nimeni, golit de spirit, înconjurat de obiecte pe care-am scris în lacrimi poeme Ei,
dezumanizat, murmurându-I jurăminte.
ENGLISH VERSION
Every so often the room in which I wakeup seems a Neolithic graveyard of feelings. La Trinite-Sur-Mer je desire voir. All the objects
around are my Martyrium and this ambiance lays heavily on me, hollowing me to an emptiness of thought. I want to walk down the little port
hugging the huge rocks aged by thousand years. The joy of the escapee sleeping by the mainmast, tucked in the topsail. This way I would be
closer to the monuments that promised her to me.
The small objects from this room have lost since long ago a common modus operandi. I forgot how to employ them to their origin and they
are now cold distant memories from divergent times. In Antiquity all of this had its purpose and destiny. They are now just a memento.
I feel the outside-cold in my bones deep: twisted branches, wet. This bed is a necropolis where I sleep my youth waiting for her. And when
I rise ailing, my hand touches the adamantine door handle, untamed by her grace. My feet feel the stringent moquett that never tickled her
thenar. Everything around has been waiting for her for thousand of years, depicting the ones that live or die without being vivified by
her spirit. All this time revealed from the beginnings, infinite and unchanged in its barren future is a gigantic boulder upon my chest.
I hate this encumbering climate, the in-sync blizzard outside and in-soul, the rains that damper both sides of my eyes and the nearby
disaster, silent terror of entities. I went searching suicide by challenging my escritoire’s massive wood to divulge its harshness, its
crossing lines and imperfection. It’s a memory of an enchantress whom capacitates the Sun, satiated light and movement. An aged forest
in dismay feeds my demons of paranoia. Glimpses of pledged bliss, grasped in haste are opium for my narcotized mind. Captive, I drain my
dream by these objects of torment, the ones made to serve us. They now lament whispery my fate.
Although I am not the first to walk on this path, I am the one that will make it. This is my writing on every object touched, next to the
curse that chains me to her. I dared to put my arms around the pillow destined to embody her hair’s perfume and freeze where her mind
was supposed to fall asleep dreaming me, and I leave there the promise to complete One. I can only try to rewrite everything, to be the
one that creates the axiom of our intersection. It’ an agonizing struggle with the insignificant materials that tear shreds from me; why
is it still existent, profane symbol of my evanescence without her?! Why it keeps enduring, cruel declaration of breakage and dor,
excruciating a yielding soul?
I would go outside if only I didn’t know that even there the world is antagonistic, if the road did not mean recognizing even more
defiled feelings. Surrounded by all this inconsequential, uncharming. Only screams crushed in the womb by this ashen in which everything
remains unfinished.
So here I stand, at the edge of time, betrayed by destiny, contemplating nothingness… Și mă hrănesc cu sângele din rana timpului,
într-un vampiric exod al lacrimilor ce mi-au înghețat sub ochi.
I’m sealed here, hermetic… Nobody will ever find me, empty of spirit, bordered by the things on which I’ve written verses
teardroped, dehumanized, whispering her vows.
