Versuri Trauma Artis - Heruka

Album: Trauma Artis - I

Se întâmplă când nimic din tot ce e acolo nu-ți aduce-aminte de lumea în care ai fost. Aș putea spune că eram un copil dacă umbra
nu m-ar ști plângând dezolat, singur. Când nu simți nevoia și îi uiți cuvântul deși m-a copleșit până acum. Când nu poți
decât să stai, iubind blestemul ce m-a înlănțuit Ei. Când te întrebi dacă va fi începutul Paradisului sau idealul Iubirii nu a
fost împins mai departe de ochii noștri…

Poate că acesta este apogeul, omul nu a reușit niciodată să continue primul moment de magie, iar noi suntem cei care ne-am trezit acum
străini și neîncrezători în vise. În primul moment pur al ființei tale, când întregești Androginul, totul capătă aceeași
dimensiune limitată – s-au înșelat toți, sau aș putea să continui să respir?

Brahman:
A:	

Totul e în alb-negru: strada, oamenii, fântâna din spatele Ei. Sunt Yidam în mijlocul naturii ce încearcă să respire prin asfalt,
separat de tot în afară de primordial și minte, contemplez Nepământescul. Obrajii ei dau în reflexii viața și culoare; fructele-I
aparțin în gust, pe buze; părul viu mișcă vântul, timpul. Iar pe ochi îi Iubesc! 

Sclipiri prea multe să le urmăresc luminează oglindirea frumuseții supreme. Natura-I e subjugată-n intensitate iar aștrii pălesc
în lumină. Sigur tot ce e pur izvorăște din această Ființa! 

B: 

Am putea spune că ne învârtim toți în jur ca și cum Lumea e câmpul Ei vizual. Totul e atat de liniștit, ca și cum somnul ce mi-o
aducea în vis e cel care transformă lumea pentru a-I permite existența. În acel moment interminabil blamam spațiul pentru că exista
între Noi și secundele Timpului ce-mi răpeau din viață pe drumul spre Ea. De ce lucrurile lumești există în această
desăvârșire – Ishta-devatha  n-a putut crea nimic perfect? Ajuns aici printr-un drum al minții, într-o contrazicere a celor
acceptate așteptam poarta spre o natură liberă a gandului, spre tărâmul contemplării sentimentelor… until the Samaya of mind
became unbonded:  nori din ochii Ei, lipsa mea… ultima treaptă n-a creat-o nimeni. 

Maya:

Murti as zdrobi-ntre mâini încercând să ajung la cel Ascuns în spatele idealurilor pe care nu a reușit să le îndeplinească! De ce
în ochii Ei sunt oameni sterși înviorați de sentimente, iar eu sunt viu și-I sunt indiferent?! S-ar regasi în mine de numai m-ar
vedea odata…

Poartă valul celor întâmplate, clipele dureroase în care nu am fost au lăsat puțin loc rodnic și acolo au încolțit bolnave
sentimentele în care ne încăpățânăm să ne încredem pentru a ne salva de la uitarea Idealului. Bucăți de magie când am
întâlnit alte stele căzătoare, în căutare. Există un trecut care nu ne cuprinde, lucruri care ne sunt interzise pentru că zeii nu
ne-au născut alături. Sunt ale Ei, ale mele, dar niciodată nu pot fi ale noastre. Ochii Ei imi arată lumea ermetică a unor amintiri
încrustate-n inimă, cele care au pregătit găsirea noastră, ținând ființa caldă în pereți de gheațâ. Pereți prin care ea nu
poate simți, langă care fiecare secundă a existenței mele își plătește tributul din căldura sufletului.

Ending:

Într-o capsulă învelită-n infinit, durere atroce: sufletul meu din care izvorăște toată lumea pe care I-o aștern în față e
sfâșiat de ceea ce ar fi trebuit să fie doar un decor, de pseudo-viața în care trăiesc toți. În această profanare de vise Ea nu
clipește, nu dispare. Ca un adevăr absolut ce-mi arată Fericirea pe care nu am cunoscut-o.



ENGLISH VERSION


Intro:
When nothing from there reminds you of what you were. I could be a child if my shadow would not know me crying devastated, alone. When you
do not have needs and forget such words although I have been overcome until now. When you can only remain, loving the curse that binded me
to her.
When you ask if this is the beginning of Paradise or the Ideal of Love has never been pushed farther than our eyes…

Maybe this is the climax, we could never continue the first moment of magic and we are the ones that are now left strangers and
disbelievers in dreams. In the first pure moment of your being, when you complete the Andogyne, is everything a limited dimension – are
they all wrong or could I keep breathing?

Brahman:
A:
Everything is black and white: the street, the people, the fountain behind Her. I am Yidam in the middle of a nature attempting to
transfuse thorough cement, separated by everything except primordial and mind, I contemplate the Unearthly. Her cheeks are the reflections
of life and color, fruits are her taste, on lips; hair vividly moves wind, time. The eyes I love!

Too many sparks to fallow light-up the image of supreme beauty. Nature is abolished in intensity, suns pale in light. Surely, all that is
pure has this Being as it’s descent!

B:
We all could be spinning around as if the World is her horizon. All is quiet, as the sleep that brings her to me has metamorphosed the
realm so it fosters her.

I cursed space for existing between us and time for stealing my life until meeting her. Why such earthly things persist when confronted
with such fruition – can Ishta-devata create nothing perfect? Channeled through mind, contrary to the believed, I awaited the gate for a
free nature of thought, the land for the contemplation of feelings… - until the Samaya of mind became unbounded: her eyes, my
deficiency… the last step was not yet invented.

Maya:
I would crush the Murtis in my hand trying to arrive at the one Hidden behind the ideals he left unfulfillable! Why her eyes adorn bleak
with emotions and I am alive but disregarded?! She would retrieve herself in me, if only she could see me…

She wears the vale of the past: painful moments in which we were left so little to flourish, and there grew dim feelings in which we
stubbornly anchor attempting to salvage the Ideal. The magic of falling stars we searched by. There is a past without us, things forbidden
by the gods that birthed us apart. They are Hers, mine, but forever not ours. Her eyes show a hermetic world of memories encrusted in her
heart, the ones that preceded our meeting, keeping her warm inside icy walls. Walls through she can feel not, walls where every second of
existence looses my soul’s warmth.

In a time capsule enshrouded in infinity, atrocious pain: my soul from which a world effluxes is torn apart by that which was supposed to
be only a decor, be the pseudo-life in which everybody lives. In this dream profanity She does not blink, does not fade. Like an absolute
truth unveiling the Happiness I never knew.
Lyrics
Aboneaza-te la newsletter
Join the ranks ! LIKE us on Facebook