Octombrie rece; vânt uscat ce-mi tulbură frunzele de la picioare. Jocul umbrelor sub priviri; atingerea caldă a copacilor în palmă,
cer arzând distant. Orizont restrâns la noi doi. Și eu privesc amintirea noastră stând pe bancă.
Totul tace iar noi ne ocolim ochii încercând să ne gasim cuvintele printre grămezi răzlete de frunze. Distanța dintre noi e
incomensurabilă și singurătatea o simt pe vârful buzelor, când articulez cuvinte străine de ce e în mine. Deși înconjurat de un
sentiment de legendă, mai presus de orice noțiune cunoscută, nu pot să-l las liber, mă văd incapabil de a exprima ceea ce ar elibera
sufletele noastre. De numai ar exista un cuvânt prin care să exprimi Iubirea!
Martor ancestral la găsirea sufletelor, adăpost originar, Natura e atât de aproape aici; o prezență caldă, familiară ce se
constituie-ntr-un mediu al legilor ce au simplitatea provenienței lor senzoriale. Aluzii subtile către rațiunile noastre adânc
angrenate-n idei ce țintesc într-un înveliș conjunctural și nu către interiorul complementar.
Acestea sunt toate acum o imagine împăienjenită pe care o privesc răpus, îndurerat. Pe margine de prăpastie, cu lumea moartă, mă
plimb prin cotloanele amintirilor în timp ce corpu-mi zace-n pat spate-n spate cu Ea. Maledicție… sunt plimbat în univers sterș de
inima mea bolnavă, amintiri ce nu fac decât să-mi prezică prezentul.
Infectat de cunoașterea unui deznodământ ce m-a lăsat pustiit sunt aici de față la primul moment în care am iubit-O pentru
simplitatea legăturii dintre noi. Când nu a contat inima sau mintea ci doar sentimentul brut și suav în același timp, că suntem
aceeași bucată de om. Momentul față de care eu mă găsesc acum la un pol opus. Lipsite de fundamentul senzorial primordial, toate
intensitățile inimii și minții sunt nebuloasa din care nu putem ieși. Cumva am rămas singuri, aparținând teribil unul celuilalt
dar tragic separați.
Seduși de tot ce era în jur ne-am plimbat atunci în jurul lacului vorbind puțin. Ochii ei spectaculoși se întrezăreau printre
tulpinile groase și crengile aplecate intenționat. Exista o stare latentă ce emana Fericire deși nu ar fi trebuit să fie un sentiment
complet pentru niciunul dintre noi, preocupați de tot ce păreă imposibil de atins. Deslușesc acum privindu-ne auspiciul opririi
timpului, al nemărginirii, al utopiei ce frizează atât de aproape vidul.
Acum stând unul lângă celalalt în pat sau atunci mergând împreună prin parc, aceste lumi ne aparțin și nu le vreau a fi
înfierate, dezintegrându-se încet, îngrădite. Nu mai rezist încă unei povești triste.
Asta nu poate fi la fel.
Am știut amândoi.
ENGLISH VERSION
October froze on us and scattered leaves were covering our feet, tormented. There was coldness inner-warm that welcomed us there and I
remained feelings-dusked, looking at a still-wet painting of ourselves talking, in the Early Beginning, before we had left back time and
space lost in One.
We just seemed misplaced inside ourselves, and while ideas ran untouchable through the mind, the heart was troubled. Eyes rattling the
surroundings, hands holding the wooden bars of the bench, with our feet deep inside the dusty ruby leaves: the Aurora of feelings
emerged.
Ancestral witness to the rejoinment of souls, fundamental sanctuary, Nature is so close here; warm, familiar presence revealed by the
simple laws of senses. Subtle intimations to our intellection so deeply anchored in ideas that aim at a conjunctural phenomenon and not at
the complementary core.
Now, this is all an indistinct picture I look upon in agony and grief.
On one side of a pit, now belonging to a deceased World, I walk on the corners of my memories, while my body lies in bed, by her side.
Malediction… I am walked in the Universe my ailing heart deleted, into recollections that predict my present.
Infected by knowing the ending that torched me, I am now in attendance at the first moment I loved Her, for our precise liaison. When
heart and mind were obsolete and feelings reigned, mixing gently and harsh over the same pieces of humanity.
From which I am now opposite. Lacking a primal sensorial fundament, all of heart’s and mind’s passions are the diffuse nebula that
entraps us. Somehow, we are left alone, belonging terribly to eachother but dreadfully alienated.
Ravished by the surroundings, we then walked around the lake with few words spoken. Her visionary eyes I noticed, by the thick tree trunks
and branches leaned forward on purpose. There is a latency that radiates Happiness. Although it wasn’t supposed to be an unabbreviated
feeling for neither of us, absorbed by all that is unfulfillable. I now distinguish under the patronage, bewitching us with
time-stand-stills, the never-ending, the Utopia, a borderland of nihility.
Now, standing alongside one another in bed, or then, walking together in the park, these worlds reside in us, and I don’t want them to
become stigmatized, in a slow decay or encircled. I can’t go through yet another sad story.
This cannot be a déjà-vu.
Am știut amândoi.
