Marilyn Manson - The high end of low

Si la muzica ne pricepem toti ca la fotbal, politica si... criza. Pretindem si avem pretentii: artistul ne este dator, este obligat sa ne serveasca si sa ne satisfaca. In definitiv suntem clientii. Consumatorii. Descarcam tot de pe internet (ilegal) si criticam: "bai, ce de c*cat e!" ha ha ha!

Cred ca multi fani si-ar dorii la doi ani un nou set de „Antichrist Superstar”, dar daca asta am primii, cu siguranta am fi indignati ca Manson nu mai inventeaza si nu se reinventeaza ci doar repeta o reteta de succes. Orice face un artist mereu cineva o sa fie nemultumit. Am strambat si eu din nas la orientarea mai Pop al „Mechanical Animals”-ului, am lasat multa vreme pe repeat „The Golden Age of Grotesque”-ul si m-am acomodat mai greu cu abordarea minimalista, amprenta Glam-Goth si burlescul albumuli „Eat Me, Drink Me”. Starile, framantarile, viziunile unui artist nu se suprapun, nu se intersecteaza tot timpul cu ale mele, cu ale noastre, cum nici criza si crizele personale nu ne afecteaza in acelasi fel sau nu sunt identice. In toamna lui ’94 a venit un prieten cu o caseta pirat, mi-a zis ca e nu stiu ce trupa a fostului chitarist din Nine Inch Nails, lui nu-i plac „chestiile” astea, dar stie ca-s fan, nu o vreau? Era „Portrait of an American Family”, suna ca dracu, dar mi-a placut. Apoi prin ’96 a explodat „Antichrist Superstar”-ul si lumea a aflat cine este inamicul public numarul unul, dusmanul omului „normal”, al crestinului familist, corupatorul viciat al inocentei secolului XX, idiotul care isi asuma nu doar propriile defecte, dar – ce ironie! – ca Isus, le asuma si pe ale noastre si le poarta cu mandrie.

Cat marketing, cat de planificat-cosmetizat a fost brandingul Marilyn Manson, poate fi discutat, dar ce folos? Implicarea lui Trent Reznor a contribuit substantial si la cariera artistului si la productia discului care poarta amprenta Nine Inch Nails. Intamplator am gasit pe net (he he he) varianta originala a inregistrarilor pentru „Portrait of an American Family” inainte ca discul sa fie revizuit sub supravegherea lui Reznor si diferenta este sesizabila. Ramane insa muzica dincolo de imagine si ambalaj, „The Beautiful People” este un imn incontestabil, tot discul fiind un album concept ce a revolutionat scena Industrial si a deschis drumul pentru multi artisti spre un public mai larg. Popularitatea nu este mereu propice. A urmat conflictul cu mentorul Reznor si discul „Mechanical Animals” cu o abordare mai Glam, cu multe nuante a la David Bowie din anii 80, dar si primele schimbari in randul formatiei. Lipsesc riffurile agresive, dar nu si piesele fredonabile: „Rock Is Dead”, „The Dope Show” sau „I Don’t Like the Drugs (But The Drugs Likes Me)”. Apar si primele balade „adevarate”: „Coma White”, „The Speed of Pain”. Discul din 2000 „Holy Wood (In the Shadow of the Valley of Death)” readuce abordarea mai directa, mai Rock, mai zgomotoasa, are din nou un sir de imnuri fredonabile cu pumnul strans ca „Disposable teens” si „Fight Song”.

Momentul liric este conferit de „slagarul” „The Nobodies”. Conform indicatiilor, cele trei discuri constituie o singura poveste si au fost „servite” in ordinea inversa a desfasurarii evenimentelor si prezinta nasterea, cresterea si caderea unui personaj fictiv, dar cu evidente trasaturi auto-biografice. „The Golden Age of Grotesque” mi s-a parut discul pe care Manson s-a simtit usurat de povara asteptarilor publicului si pe care s-a concentrat asupra propriilor sale asteptari. Astfel s-a nascut un disc colorat si dinamic, cu hit-uri ca „Mobscene”, experimente ca „Para-Noir” si multe fraze memorabile: „I’m not an artist, I’m a f*****g work of art!” Si Manson este un artist. Acuarelele sale cu tot grotesc-macabrul lor, sunt fascinante. Versurile sale mereu mi-au placut: are o abordare directa, au consistenta, te scuipa-n fata sau iti prezinta realitatea dura, Manson vorbeste despre sine cum nu multi au tupeul sa o faca, povesteste totul la persoana a-ntaia indiferent despre ce lucruri macabre, grotesti sau brutale este vorba si expunerea aceasta este dezarmanta. Manson apare-n diferite filme cu roluri mai mari sau mai mici: Lost Highway, Party Monster, Jawbreaker, The Heart Is Deceitful Above All Things. Va recomand filmuletul „Beat the Devil” cu James Brown din seria „The Hire” al filmelor de scurt metraj BMW in care apare secvential si Manson cu biblia in mana… ha ha ha!

Dar merita ascultata parerea lui despre arme si violenta in America in „Bowling for Columbine” al lui Michael Moore, film ce pleaca de la incidentul de la Columbine High School din 1999 si pentru care tap ispasitor a fost gasit Rock-ul si… Marilyn Manson. „Eat Me, Drink Me” din 2007 a adus un Manson mai sobru, preocupat mai mult de problemele personale decat de soarta lumii, discul este mult mai Goth si mai putin Glam (Rock), lipsesc aproape complet rabufnirile violente si momentele mai relaxate, este o fereastra spre interior, un taram nu mereu luminos, de multe ori alunecos, plin de sertare ascunse si in care ascundem. Nu este un album comod si in ciuda minimalismului din abordare, nici foarte comestibil. Poza V-am fiert suficient! Am fost totusi „salon”, nu v-am plictisit nici cu Spooky Kids, nici cu Satan On Fire… Ha ha ha! Sa va spun - in opinia mea - cum sta treaba cu „ArmaGoddamnMotherfuckinGeddon-ul dupa Manson in anul de gratie 2009. „The High End of Low” va fi lansat oficial astazi si este al 7-lea disc de studio a lui Manson. Brian Hugh Warner a implinit 39 de ani, Marilyn Manson 20. Este un barbat in toata firea, un Rockstar „copt”, cu experienta. Nu-mi place sa citesc ce spun altii, dar am facut-o de aceasta data si critica deja stramba din nas. Unii deplang faptul ca iar n-a repetat Antichrist-ul, il vad ba prea cuminte, ba previzibil in versuri menite sa socheze. Pe orizontul larg de asteptare era imposibil sa faci un disc care sa multumeasca toate asteptarile asa ca fiecare va trebuii sa vada unde va aseza discul. L-am ascultat de 5-6 ori si inca-l mai ascult.

Ca o descriere generala si implicit superficiala, noul album este o imbinare a ultimelor doua productii: a ramas atmosfera Goth, aroma burlesc-macabra, dar sunt si piese dinamice, posibile imnuri pentru adolescenti iar sunetul este poate cel mai apropiat de „Mechanical Animals”, adica au revenit pe un fagas mai Glam, mai digerabil. Lipseste insa taisul Metalic, nici urma de riffurile memorabile din perioada Antichrist sau Holy Wood. „Devour” incepe clar-obscur cu atmosfera incarcata ce aminteste de precedentul disc. Lucrurile se aseaza, cresc si prind contur treptat. Din Gothicul de pornire iese o piesa Rock in toata regula. „Pretty as a Swastika” a incins deja spiritele, atrage protestele si scandalul si Manson cu siguranta rade-n palma si de data aceasta. Este o piesa zgomotoasa, tumultoasa si aminteste de momentele de pe Holy Wood. „Leave a Scar” incepe sanatos cu duo-ul minimal bas-toba, chitara e Glam/New Wave, ritmul apasat, usor saltaret are premiza unui imn, linia melodica este simplista, dar memorabila, textul nimerit: „ce nu te omoara lasa urme…” „Four Rusted Horses” incepe leit „Personal Jesus”, refrenul Glam/Goth urmeaza directia de pe „Eat Me, Drink Me”, este o constructie minimalista cu vocea in centru, o chitara acustica, un bas distorsionat bine ascuns in umbra tobei si mici artificii de sintetizator si interventii de chitara electrica. „Arma-g*****n-Motherfuckin-Geddon” poate suna pueril, dar se lipeste de urechi, fredonezi si involuntar, piesa putea fi si pe Mechanical Animals, eu cautam un sunet mai taios pentru chitara, dar daca tot sunt asa priceput sa f**k pe desteptu’ pe discul meu! Ha ha ha! „Blank and White” este inca o combinatie de New Wave, Glam si Rock, frazele minimaliste alterneaza cu cele apasate si cu sunet plin.

Manson i-a la misto pustii (mai mult pustoaicele) ahtiate dupa vedetele Rock si imnurile de o vara, ne vinde o acadea pe post de slagar si o face bine, cu umor. „Running to the Edge of the World” este o balada acustica pentru care in anii 80 l-ar fi invidiat toate formatiile „Hair Metal” de la Poison la Motley Crue, totusi Manson ii da un refren putin diferit, dar aici, parca Manson se cam copiaza, se repeta, „gluma” aceasta am mai ascultat-o tot de la el. Trec la basul gras din „I Want to Kill You Like They Do in the Movies” si la inca un moment sumbru, de atmosfera, o piesa relativ lenta, dar interesanta si presarata cu mici experimente ce o fac gustoasa in ciuda celor 9 minute. „WOW” are la temelie basul fuzzat pe care ca un puzzel este construita o melodie condimentata cu sunete „ciudate” de sintetizator, daca e sa compar, seamana putin cu „I Don’t Like the Drugs”, dar este mai putin saltareata. „Wight Spider” are sunet plin, porneste abrupt ca apoi ritmul sa revina pe o treapta inferioara, intermediara, simt putin lipsa de vana, de explozie, de furie de pe disc, dar asta iar, este parerea mea profund subiectiva. Luata separat, nu-i o piesa rea. „Unkillable Monster” este un potential slagar in cel mai prietenos sens al cuvantului. Aminteste de un milion de piese din anii 80, este usor Blues, putin Country, armoniile sunt suspect de calde, refrenul puternic si bombastic.

Exagerez evident, dar putea sa o cante si Rod Stewart! Ha ha ha! Din „We''re From America” mergeau inca 2-3 bucati, in sfarsit chitara preia conducerea, toba prinde putin viata, nu este nici asta cea mai rapida piesa a lor, dar este imnul pe care-l asteapta cel mai multi, mai putin conservatorii care si-l doresc pe Manson arzand in Iad. Ha ha ha! Din pacate „I Have to Look Up Just to See Hell” calca iar frana, revine ritmul mediu spre lent, predomina atmosfera sumbra, servita corect de Manson, dar oarecum repetitiv tocmai prin abordarea minimalista. „Into the Fire” este urmatoarea balada, introdusa de pianul care domina toata piesa, mai putin soloul de chitara electrica, armonioasa, cu gust. Nu este inca un „Coma White”, este totul mult mai dezbracat, mai minimalist. „15” este a 15 si ultima piesa a discului, tine loc de concluzie si ne face cu mana zambitor amar.

Toba este filtrata, orchestratia eleganta si subtila, creste exponential, lasa momente de respiro, in ciuda faptului ca este inca o piesa destul de lenta, este unul din momentele cele mai inspirate si ne lasa cu un gust placut la sfarsit si astfel ne face sa mai parcurgem materialul inca o data, sa-i mai acordam o sansa. Discul bonus contine 6 remixuri mai mult sau mai putin inspirate: "Arma-g*****n-motherfuckin-geddon" (Teddybears Remix), "Leave a Scar" (Alternate Version), "Running to the Edge of the World" (Alternate Version), "Wight Spider" (Alternate Version), "Four Rusted Horses" (Opening Titles Version) si "I Have to Look Up Just to See Hell" (Alternate Version), iar editia Delux mai are doua piese: "Fifteen" [iTunes bonus track], respectiv "Into the Fire" (Alternate Version) [iTunes pre-order & Japanese versions]. Nu este o (noua) revolutie, salvarea nu vine de la Manson si daca salvarea o cautam, ea a fost si este tot exclusiv in noi. Manson ne-a servit inca 15 piese, 72 de minute plus 28 de minute de bonusuri. L-am ascultat si am sa-l cumpar cum le-am cumparat si pe celelalte.

brushvox pe blogul sau de pe METALHEAD

Dacă vreți să vă înscrieți la newsletterul METALHEAD și să aflați primii ce trupe mari vin în România, dați un click aici: METALHEAD Newsletter

Intra si pe Canalul de Whatsapp METALHEAD si afla prima oara cine canta in Romania!

Ne gasesti si pe Instagram